Interviu EXCLUSIV Roxana Ciuhulescu: ”Am rămas cu dureri nevindecate”

Roxana, care sunt provocările pe care ți le aduci tu ție însăți, zi de zi?

De a fi în același timp iubită, mamă, persoană publică și consilier ministru. Sunt zile în care le gestionez greu și am senzația tot mai acut că timpul s-a comprimat, că nu reușesc să le gestionez atât cât aș vrea sau cât mi-aș dori. Cel mai tare mă chinuie timpul pierdut în trafic, pierdem mult timp prețios din viața noastră.

Ai fost mereu percepută ca o femeie îndrăzneață, deschizătoare de drumuri, curajoasă. Care sunt lucrurile sensibile care te caracterizează și care sunt slăbiciunile tale, cele de care vrei și cele de care nu vrei să scapi?

Cea mai mare slăbiciune a mea rămâne familia. Puțini știu că am avut o copilărie grea, cu multe lipsuri, crescută în creșă și la grădiniță săptămânală, iar trecutul a lăsat o amprentă grea.

Nu vreau să stârnesc empatii, sunt doar unul din milioanele de copii crescuți cu cheia de gât dar…. Apoi a urmat decesul tatălui meu, pe când eu eram doar un copil de 11 ani, iar el un tânăr de 37 ani.

Golurile acestea, nu vor putea fi umplute niciodată. Am rămas cu dureri nevindecate. Prin prisma acestora, pentru mine, familia este cel mai prețios lucru pe care l-am dobândit de la Dumnezeu și sunt recunoscătoare.

Odată cu participarea mea la Survivor, lucrurile acestea s-au acutizat, iar câtă vreme am fost acolo, am fost chinuită, m-am uscat de dorul alor mei! Am realizat, încă o dată, că cele mai mari valori în lumea asta sunt familia și sănătatea. Nu ai astea, nu ai nimic, ești sărac! Nu mi-aș dori niciodată să mă descotorosesc de aceste “slăbiciuni”, altfel n-aș mai fi eu, n-aș mai fi același om.

Cel mai curajos lucru pe care l-ai făcut recent, în afară de participarea la ”Survivor Romania”?

De-a lungul timpului, am făcut o gramadă de lucruri atipice, le-aș denumi eu. Alții le spun curajoase. Am avut curajul să-mi depășesc temerile de apă, după ce la 19 ani era să mă înec în Marea Neagră. Am făcut 3 școli de scafandri, schi nautic, am fost la mari adâncimi cu echipament alimentat de la suprafață, sărituri din elicopter în mare cu forțele speciale.

Însă, acestea nu sunt singurele. Am fost în teatru de operațiuni, în Afganistan. Am făcut o școală de elicoptere, am zburat cu MiG-ul 21 LanceR, dar și cu IAR 99 Șoim si am testat orice vehicul inventat și “neinventat”. :)) Iar lista continuă, nu cred că există vreo femeie, în România, care să mă bată la capilotul palmares.

Ai mai repeta experiența?

Probabil, dacă aș mai avea 20 ani+, aș spune: „DA, vreau să repet!” De data aceasta, am supraestimat, am crezut că voi fi aptă 100% pentru Survivor, dar a fost mai mult decât am putut eu duce. Nu-mi este rușine să recunosc.

La 43 ani și după ce am devenim mamă de două ori, organismul meu s-a mai schimbat și, probabil, la fel sufletul și mentalul meu. Mi-am asumat însă participarea la Survivor și nu regret nicio secundă că m-am dus acolo. Dacă nu m-as fi dus, probabil că toată viața m-aș fi întrebat „cum ar fi fost dacă?”, așa că m-am dus cu toată deschiderea și cu toate speranțele. Am învățat multe lucruri, m-am redescoperit, m-am readaptat, am încercat să supraviețuiesc cât am știut eu mai bine.

Care ar fi reality-show-ul care ți s-ar potrivi cel mai bine acum? În ce context de acest fel te-ai vedea?

Pe mine m-a consacrat domeniul auto și încă nu am abandonat, încă fac proiecte mișto. În aceeași măsură, sunt înnebunită după sport, îmi place să fac sport, să vorbesc despre el în detaliu, ca despre domeniul auto. Cred că o emisiune despre sport mi-ar veni „mănușă”.

Ne poți aminti un lucru pe care oamenii îl percep greșit la tine?

Nu cunosc percepția oamenilor asupra mea. Oamenii au tendința să te eticheteze greșit, în anumite circumstanțe. Numai cei care te cunosc îndeaproape, știu cum ești tu ca om. În rest, gura lumii e slobodă. :))

Care sunt lucrurile imateriale în care investești acum cel mai mult timp?

Să stau mai mult timp cu copiii mei, să mă joc cu ei, să-i citesc povești celui mic, s-o duc pe Ana la spectacole de balet, iar Cezar la teatru pentru copii. La Survivor, aș fi dat orice să fac lucrurile acestea cu copiii mei. Așa că îmi iau revanșa. Timpul este neprețuit. Câteodată, jur, nu știu de unde să mai scot sau să inventez timp ca să fac toate “lucrurile imateriale”, cum spui tu, care mie îmi fac atât de bine la suflet. Să mă plimb mai mult braț la braț cu soțul meu și să facem lucruri împreună.

Cea mai folositoare lecție de viață învățată recent care a fost?

Că dacă atunci când te trezești nu vezi zâmbetul celor dragi ție si nu îi poți îmbrățișa, viața ta este goală. Dacă nu ai cui să spui „te iubesc” și acea persoană să îți răspundă la fel, viața este gri.

Ai doi copii cu o diferență mare de vârstă între ei: o adolescentă și un toddler. Cum te împarți între ei, cum treci de la ceea ce are nevoie o fată aflată în pragul adolescenței la ceea ce-i trebuie unui copil mic?

Bună întrebare! Este o provocare zilnică pentru mine să-mi împart rolul de mamă de copil mic, cu cel de mama de adolescentă.

La început, 10 ani nu mi se păreau o diferență prea mare. În primii doi ani, se jucau, comunicau mai mult. Acum, se lasă cu dat afară din cameră, cu încuiat ușa, cu jucării împrăștiate în semn de protest dar, „Slavă Cerului”, și cu dulciuri împărțite frățește.

Uneori, dacă avem o zi bună, sora mare mai citește și câte o povestioară frățiorului mai mic. Anei îi sunt recunoscătoare, m-a ajutat mult în primii doi ani, a fost ca o mămică în miniatură. Acum, fiecare vârstă are provocările ei și le tratăm ca atare. Adoleșcența ei este diferită de a mea. Eu am făcut sport de performanță, mă împărțeam doar între școală și sport, n-aveam timp de nimic altceva. Și este mai bine că a fost așa.

Îți amintești cum erai înainte să devii mamă? Ce-ți propuneai atunci și cum a fost, de fapt, totul după?

Într-o dimineață, când m-am trezit din somn, mi-am dat seama că am început să mă gândesc la copii. Eram singură, neimplicată în vreo relație, însă, (probabil), sosise timpul meu biologic să devin mamă. În ziua aceea, am ignorat gândurile și ceea ce simțeam. Mi-am zis că-s stări trecătoare și le-am pus pe seama faptului că eram singură.

Însă nu, starea a continuat să revină tot mai des. Aveam multă dragoste de dat și am simțit că ceea ce m-ar fi împlinit, ar fi fost un copil al meu.

Cu timpul, mintea mea țesea scenarii și deja îmi imaginam că primul meu copil va fi o „EA”. În scurtă vreme, știam că o voi boteza Cleopatra, deși nu aveam nici cea mai mică idee despre când, cum și mai ales cu cine. Și n-a întârziat să apară.

Mai întâi a apărut un „EL”, ne-am logodit și apoi a venit și „EA”. Și era exact așa cum îmi dorisem.

Bizar sau nu, la fel a fost și 10 ani mai târziu, cu Cezar. A fost un déjà vu. Am mai vorbit despre asta într-un interviu, în detaliu, mult înainte să se întâmple. Am avut o viziune, nu știu, așa mi s-a arătat. Și încă mai văd ceva, dar tac. Nu mai zic nimic, o să zică lumea că sunt clarvăzătoare :))

Când ai spus ultima dată un NU ferm, în ce context?

Aici e simplu! Celui mai șmecher și mai escroc sentimental din familie: Cezar, respectiv fiului meu. Nativ, copiii știu cum să umble la „corzile” slabe. Noi, adulții, trebuie să știm să spunem și „NU”, ferm, clar, decis și fără zâmbet. Câteodată, te și umflă râsul, dar trebuie să te menții pe poziție altfel, aștia mici, te fac din priviri și vorbe dulci.

NU POT TRĂI FĂRĂ

Nu pot trăi fără iubire și atenție. Nu pot trăi fără ai mei, care îmi sunt oxigenul, fără planuri de viitor și idealuri. Nu pot trăi fără activități, fără sport, fără zâmbete și cafea. Și ar mai fi câteva.