Interviu EXCLUSIV Denis Hanganu (”Clanul”, PRO TV): ”Nu cred în celebritatea de pe la noi”

Denis, rolul Tudor Achim te-a ales pe tine sau tu pe el? Cum a fost întâlnirea dintre Denis și Tudor?

Ne-am întâlnit exact la mijlocul drumului, având în vedere că am fost invitat să dau casting, iar eu am acceptat. Cu alte cuvinte, m-am dus de bună voie și știam și unde, dar sigur că am făcut pași către personaj odată cu etapele de selecție și indicațiile timpurii ale regizorilor din perioada castingului, dorindu-mi mult să joc rolul protagonistului.

Dacă l-ai cunoaște pe Tudor, ce părere ai avea despre el?

Depinde în ce moment al vieții lui l-aș cunoaște, însă cu siguranță ar avea parte de tot respectul meu. Este un tip asumat, un om de onoare pe care te poți mereu baza și care se ghidează după valori morale demne de apreciat. Spun asta pentru că vom descoperi cu interes că „Tudor Achim” trece printr-un întreg proces de maturizare și implicit de cunoaștere și dezvoltare încă din primele episoade ale serialului. Ce pot să spun dincolo de asta este că având în vedere datele personajului pe care le-am discutat și stabilit de comun acord împreună cu echipa departamentului de regie, dacă ipotetic am materializa aceste date și ne-am putea întâlni vreodată (eu cu „Tudor”), cu siguranță am rezona mult și ne-am înțelege destul de bine. Tot ce ne trebuie e vreo oră de discuții ca-ntre bărbați.

Nu ești la primul serial… cum arată angrenajul unei astfel de producții? Care sunt lucrurile care se nasc într-un astfel de proiect, pe lângă povești și personaje?

E adevărat, nu e primul și cu siguranță nici ultimul, dar eu încerc să tratez fiecare proiect în parte cu maximum de profesionalism și seriozitate. Tocmai din acest motiv nici nu văd lucrurile diferit, ci doar mă mențin concentrat și le iau ca atare fiindcă e un volum de muncă atât solicitant produs într-un ritm cinematografic fulminant încât ori ești acolo 100% și te dăruiești ca să livrezi calitate, ori clachezi la un moment dat și nu mai ții pasul, dar nu vrei să se întâmple asta pentru că imediat se observă asta în produsul finit. La un astfel de proiect contează enorm și experiența, respectiv capacitatea de adaptibilitate a fiecărui actor de pe set ca lucrurile să se armonizeze eficient.

E o bucurie totuși să mărturisesc că îmi place tare mult în echipa asta, mă simt ca acasă, mă simt în egală masură ascultat, respectat și protejat de către toate departamentele, iar asta valorează enorm pentru un actor. Toți sunt de 10, mai ales cei din spatele camerelor ce au grijă ca noi să fim mereu „bine” și pentru asta mă înclin.

Ai profitat vreodată de celebritatea, de avantajele pe care ți le aduce expunerea artistică? Sau te-ai simțit mai expus decât ți-ai fi dorit?

Eu nu cred în „celebritatea” de pe la noi. Este într-adevăr un tip de expunere automată atunci faci parte din astfel de proiecte și sunt în confort cu asta atât timp cât nu sunt deranjate anumite limite personale.  Altfel, n-am avut de unde să profit pentru că eu nu cred în ea. Din moment ce eu nu cred în ea și trăiesc, respectiv mă comport și mă raportez absolut normal, făra niciun fel de preconcepții, oamenii înțeleg repede și reacționează ca atare după aceeași logică. Cred în schimb în aprecierea și respectul oamenilor vizavi de munca mea, de acțiunile mele, poate de mine ca persoană dacă ei consideră că merit de ce nu, dar de aici și până la celebritate e cale lungă. Să nu uităm că proiectele și majoritatea oamenilor ce apar pe la TV sau în diverse medii online sunt sub egida efemerului și mie îmi place să mă raportez înțelept la treaba asta.

Care erau gândurile pe care le aveai când ai plecat de acasă să-ți urmezi visul, de a-ți construi o carieră artistică?

Niște gânduri pline de dorință, emoție și stres. Nici nu aveau cum să fie altfel pentru că plecam singur pe un drum nebătătorit de vreo cineva cunoscut sau apropiat. Pe de o parte visam frumos, aveam aspirații mari dar pe de altă parte eram obiectiv și nu înțelegeam cu mintea care ar putea fi vreo posibilă ecuație a succesului în breasla asta unde termină pe an atât de mulți studenți raportat la nevoia reală din piață și nimeni nu reglementează asta, unde totul este atât de subiectiv și de multe ori în puterea unui simplu moment de noroc, a unor concidențe favorabile sau a unor întâlniri. Sigur că e important și absolut decisiv să fii și pregătit fiindcă degeaba bate norocul la ușa ta să-ti dea o șansă dacă tu dormi sau nu ești gata. Cu timpul însă, activând în domeniu de foarte tânăr chiar din primul an de studenție am înteles hiba asta din sistemul nostru și m-am recalibrat repede, iar acum sunt foarte împăcat cu mine și cu ce fac acolo unde am oportunitatea să fac. Oportunități să fie, că eu am grijă să nu dezamăgesc.

Câte lucruri ai bifat dintre cele cele stabilite la început? Cum s-au schimbat prioritățile tale, personale, profesionale?

Le-am bifat aproape pe toate și sunt foarte fericit că spun asta. Mai am trei dar, nu le divulg, fiindcă sunt mai de modă veche și la mine uneori se aplică zicala aia cu: „Dacă spui, nu se mai îndeplinește”.

Care a fost cea mai îndrăzneață propunere pe care ai primit-o vreodată?

Nu-mi amintesc să fi primit propuneri îndrăznețe. Probabil uneori mai scriu copiii sau unii adolescenți prin comentarii tot felul de replici puerile sau inepții, după caz, dar asta nu poate decât să mă amuze.

O ALTFEL DE ÎNTREBARE

Cum ți se câstigă încrederea, Denis? Și cum ți se pierde?

În cazul meu, încrederea se câștigă înfiorător de greu, dar cu amendamentul că asta nu mă transformă într-un om suspicios sau cu care nu se poate discuta, plănui, stabili. Dacă vorbim de o încredere de lungă durată și cu angajamente profesionale sau afective serioase, într-adevăr e nevoie de multă constanță în acțiuni și atunci lucrurile intră pe făgașul bun. Dacă vorbim de o încredere în interacțiunile interumane cotidiene, ea există cu desăvârșire și este mai mult decât funcțională.

NU POT TRĂI FĂRĂ

Pff, nu-mi vin acum în minte și oricum nu sunt cel mai bun la „topuri” din astea spontane. Când le fac, de regulă, îmi iau și timp să le cântăresc bine să fiu sigur că aia e ordinea sau că alea-s lucrurile și nu altele. Pot să spun cu toată certitudinea că dacă ar exista un lucru fără de care n-aș putea trăi în contemporaneitate ar fi orice dispozitiv periferic extern la care se poate asculta muzică. Orice, numai să am posibilitatea să ascult muzică atunci când simt nevoia asta, ori la mine se întamplă foarte des și mă și ajută enorm în funcție de moment.