Costi, care sunt situațiile în care te simți cel mai incomod?

Sunt foarte multe. Prima care-mi vine în minte este situația aia în care ești cu cineva care simte nevoia să-ți spună câte realizări a avut (chiar dacă te interesează sa nu). De fiecare dată când sunt într-o situație de genul ăsta, vreau să plec, dar apare un ușor inconfort pentru că n-aș vrea nici să se supere, dar nici să mai stau să ascult romanul polițist despre realizări. Vreau să mă retrag, dar nici nu vreau să jignesc.

Care e cea mai inedită percepție asupra personajului tău consacrat, Giani?

Percepția cui? A oamenilor? Dacă da, cea mai inedită este că Giani există în mod real. Și asta s-a întâmplat așa: eu umblam prin București, când nu era pandemie, pe la 22 – 23 noaptea, și m-am întâlnit cu un băiat care, foarte mirat, m-a întrebat: „Ce faci, Giani?” Și eu am zis „Bine”, iar apoi m-a întrebat dacă mă duc înapoi, în Fierbinți și i-am zis că nu, că stau în alt cartier J) și am plecat. Știu că săracul a rămas așa: „Ce-i asta? Viața e o minciună?”. Bine, nu a fost prima oară când mi s-a întâmplat asta. Dar e ușor ciudat, că totuși nu e un reality-show.

Îți mai amintești prima zi de filmare de la Las Fierbinți? Daca ai compara trăirile de acum cu cele de atunci, ce s-a schimbat, ce a rămas la fel?

Vorbim de mulți ani, 10 – 12, nu am cum să-mi amintesc prima zi de filmare, dar îmi amintesc cumva vibrația aia de început în care bâjbâiam așa și încercam să îmi dau seama pe unde e personajul. Emoțiile erau foarte mari, încercări în toate direcțiile.. Dragoș Buliga ne ajuta și știu că era un soi de neliniște așa… Oare e bine?! Mergeam la montaj și ziceam: ah, nu e bine trebuie mai nu știu cum. Asta nu mai există acum, dar există emoția aia de început și există în continuare bucuria cu care mă duc acolo și cu care îmi desfășor activitatea – asta a exista și atunci, și acum. E mai puțină nesiguranță și mai puțină panică. Evident, e și acum, dar nu cum era atunci. Și, cum am mai spus, cred că ține de echipă, de oamenii care activează în acest proiect, nu doar de mine, ci de toți cei care participă și încearcă să facă tot ce pot ei mai bine în ceea ce privește proiectul ăsta. Deci, activezi mai liber astăzi pentru că știi că sunt oameni care așteaptă acolo să fii, să faci.

Costi, Bobo, Cosmin

În toți acești ani de când te-ai afirmat, cât de mult crezi că te-ai schimbat? Ce-ți place că s-a schimbat și ce ai pierdut?

Eu un răspuns complicat, însă simplu: Foarte mult. De ce? Pentru că sunt foarte mulți ani. M-am schimbat și din punct de vedere al meseriei, pentru că am evoluat (consider eu) și pe plan personal pentru că s-au întâmplat foarte multe în acești ani. Doi copii – și ei te schimbă. Și nu doar asta, foarte multe. Sunt într-un punct al vieții în care consider că m-am schimbat foarte mult și-mi place cum m-am schimbat pentru că în acest proces am căutat să devin cumva mai bun – în tot. Și pe plan profesional, și personal – am încercat! Să zicem că nu mi-a ieșit peste tot (și aici mă gândesc la încercările mele de a duce o viață mai săntătoasă, de a avea un program mai echilibrat etc).

Nu m-am gândit niciodată la ce am pierdut sau câștigat în această schimbare. Consider că te schimbi pentru că e nevoie, iar oamenii se schimbă – chiar dacă-și dau seama sau nu. Ce pot spune este că sunt mulțumit de schimbarea asta pentru că e în bine. Am realizat la un moment dat că inocența asta de a acționa e bună, dar uneori lucrează împotriva ta. Mai ales dacă ai oameni lângă tine dispuși să profite de această inocență. Și dacă am învățat un lucru, de exemplu, e ăsta: că îmi place să am oameni de încredere lângă mine, care-mi sunt prieteni, oameni care au un soi de înțelepciune, un raport fair față de celălalt. Și am găsit o grămadă de oameni care sunt în felul ăsta și te ajută să fii liber, să acționezi liniștit așa. Nu pot să reduc totul la ce am pierdut sau ce am câștigat. Nu văd așa, pentru că s-au pierdut multe, s-au câștigat multe.

În cariera ta, tu ai căutat provocările sau ele te-au găsit pe tine?

Și, și. Pentru că eu sunt genul de persoană care atunci când are o pauză, și zice că vrea să ia o pauză, stă așa și, dintr-o dată, îi bâzâie o idee. În secunda doi zic: Aș putea să fac asta, că tot e pauză. Mi se pare că genul ăsta de gândire te faci să fii viu, prezent pentru că nu stai locului, te duci în toate direcțiile: hai să văd cum e asta, hai să încerc cealaltă – în schimb, e obositor. Dar, așa cum am spus, și eu am căutat provocările, dar și ele m-au găsit pe mine (din fericire). Am avut noroc din punctul ăsta de vedere pentru că au apărut tot felul. Și de fiecare dată când apare ceva nou și reușești să faci față acelui proiect, la final, când ieși victorios din experiența aia îți dai seama că poți mai mult și mai mult. Așa că dintr-o dată zici: nu contează cât cred eu că pot, e clar că pot mai mult!

Personal, afectiv, cum ai stat în această situatie? Ai căutat sau ai fost găsit?

Aici aș putea spune că am fost găsit, dar am și căutat. Pot să spun așa: am căutat eu, dar nu era să fie. A trecut ceva timp și, ce să vezi? S-a întors (că așa e viața) și am fost găsit. Nu a fost momentul, dar, pe parcurs, s-au reglat lucrurile.

Cum ești când iubești?

Nu știu, sunt exact cum e toată lumea. E chiar o chestie pe care am discutat-o la Pe Bune?! – cumva că oamenii care iubesc, care sunt îndrăgostiți, sunt puțin mai proști. Nu e neapărat rău, că așa e în mod natural. După aia, în timp, îți revii și ajungi la iubirea aia care nu presupune neapărat prostie.

Cel mai recent, i-ai învățat pe copiii tăi să…

Vlad trece prin această adaptare cu școala, cu testele, cu volumul de muncă și pare că nu ma găsește capătul, se întristează și e greu și îi spun că: da, tati și mie mi-e greu, am 60 de de pagini – vreau să le învăț – nu mă mai întreb dacă o să-mi fie greu sau ușor, mă duc și mă apuc. Și am încercat să-l învăț treaba asta. Atunci când nu poți sau te întrebi dacă mai poți, dacă are sens, ce faci? – cât timp te întrebi asta, mai bine te ridici și mergi. În timpul în care te întrebi, continui să mergi pentru că, pe parcurs, o să realizezi că în timp ce-ți puneai toate aceste întrebări tu ai făcut câțiva pași și nu mai ești acolo unde erai când ți-ai pus problema. Asta am încercat să-l învăț: să-și pună mai puține probleme pentru că în viață vin multe și toată lumea are nevoie de ceva de la tine – și asta nu e rău, chiar dacă te sperie. E foarte bine să existe treaba asta în care oamenii din jur să aibă nevoie de ceva de la tine. Era mai trist să nu fie așa. Despre asta am vorbit cu el, cum să faci să depășești o situație care pare că nu e ușoară. Apropo și de ce spuneam mai devreme, i-am zis să nu se mai gândească la cât poate el, că e clar că poate mai mult și trebuie doar să descopere asta. Limita e cerul, hai să fac și, în funcție de ce-mi iese și cât îmi iese, văd cine sunt și cât pot de fapt.

Care este amintirea ta recurentă din copilărie? Ce nu-ți poți scoate din minte?

Poate treaba asta că nu erau posibilități, iar eu am fost înțelegător. Înțelegeam că ai mei fac eforturi, că nu se poate. Au rămas câteva lucruri: frigiderul alb și gol, eforturile părinților de a ieși la suprafață. Dar nu doar asta, îmi amintesc și mormanul de pământ din spatele blocului unde ne „luptam” noi, copiii.

În familia ta, când vă vedeți cu toții, cel mai de întâlnite subiecte de discuție sunt legate de …

Pai dacă vorbim de perioada asta, mama vine cu subiecte legate de politică și tot ce presupune zona asta, iar eu nu mai simt nevoia să mai pun niște cianură peste starea mea interioară, cu tot ce se întâmplă acum, dar dezbatem și politica, și subiectul coronavirus și nu știu ce știre. Cu unchiu` o să vorbesc despre nu știu ce bătaie la motor. Cu Raluca (n. r. Soția lui Costi) vorbesc despre școală, despre cum evoluează un student în actorie, cum ar trebui să fie făcuți anumiți pași, când e bine să-l încarci cu informație pe elev și când e bine să-l lași mai liber. Ea e profesoară și caută la mine niște răspunsuri, iar eu încerc să o ajut. Cum mă ajută și ea pe mine pe partea profesională. Politică, știri, dezvoltare personală, actorie, și metodă în actorie, COVID – tot.

Nu-ți place când cineva îți spune…

Nu știu… când cine îți spune ceva gratuit și fără niciun fel de legătura cu tine. Pur și simplu, își varsă un fel de venin, cum e conceptul ăla: eu spun tot ce am în cap – cumva asta însemnând că e bine. Îl vede raționament, dar nu se întreabă niciodată dacă e bine, corect ce gândește, dacă e adevărul absolut. Când cineva acționează urât și gratuit față de altcineva, degeaba. Trăim în această perioadă în care toată lumea comentează și sunt puțini cei care fac. Avem 1 care face și 9 care comentează.

Care este cel mai puțin artistic lucru la viața ta?

Aș fi fost tentat să zic cumva viața personală, dar totuși când stau de vorbă cu oamenii și le povestesc tot felul, îmi zic că ar trebui să scriu o carte. Deci nu știu… cum sunt eu când sunt liniștit. Nu e nimic spectaculos sau artistic. Nu sunt artificii, culori sau filtre.

NU POT TRĂI FĂRĂ

Nu o să-ți spun lucruri, o să spun că nu pot trăi fără copiii mei, fără soția mea, fără oamenii frumoși din jurul meu – și am avut norocul ăsta să am în jurul meu o grămadă de oameni foarte faini.

Nu pot trăi fără muzică, fără să glumesc – vorbim așa, la extrem că, până la urmă, te poți abține.

Foto: PRO TV