Interviu EXCLUSIV Anca Sigartău: „Mă simt mult mai puternică“

Cu ce te-ai întors din Asia, Anca? Ce bagaj de experiențe și de emoții ai acumulat acolo?

Dacă aș vrea să glumesc, aș spune “cu avionul”. Dar Asia merită mult mai mult… Experiența din „Asia Express“ este unică. Din păcate, niciun telespectator nu poate realiza cu adevărat ce am trăit acolo. Emisiunea are spațiul ei de emisie, sunt echipe multe de urmărit, kilometri nenumărați, locuri și oameni noi, toate într-un timp extrem de scurt. Asta sub presiunea competiției într-o țară complet necunoscută,  a misiunilor dificile, a condițiilor climaterice cu care nu ești obișnuit (în primele zile aveam senzația că nu pot respira din cauza umezelii și a căldurii). Timpul și spațiul parcă se comprimă. Ești nevoit să iei decizii extrem de rapid, să gestionezi situații de criză pe cât mai bine posibil. Am avut zile la rând în care nu am dormit decât câteva ore, murdări, fără hrană, uzi -fleașcă, pe podea, sau cu gândul la gandac. Trăiești totul cu o intensitate aparte.

Sunt multe emoții , multe gânduri, bucurii, tristeți pe care le voi duce cu mine de-acum încolo, dar două lucruri rămân cu adevărat importante.

Mi-am dat seamă ce rezervă uriașă ascund înăuntrul meu, mă simt mult mai puternică, am căpătat și mai multă încredere și forță. Am făcut lucruri pe care nu credeam că le pot face nici la 30 de ani, cu 30 de kilograme în minus. Experiența prin care am trecut m-a făcut să înțeleg că ne punem piedici ce țin de mentalități, că ne închidem în șabloane dictate de alții, de șabloane închise în simple cifre. Ce e mai trist este că ajungem să trăim rezultatele experiențelor altora, nu ale noastre. Viața altora.

Cum a fost această experiență pentru tine și pentru fiul tău, Teodor? V-a apropiat și mai mult acest show?

Am descoperit în copilul meu un bărbat puternic, echilibrat, onest, cu o inimă cât toată India, pe scurt, un om bun. Sunt mândră. Și doar pentru asta aș fi străbătut pământul de la un cap la altul.

V-a apropiat și mai mult acest show?

Când am plecat în acest show aveam o relație extrem de bună. Până la urmă,  am fost singurii a căror relație este certă și de neschimbat… inexplicabilă în cuvinte. Numai mamele care își iau prima oară copilul în brațe și îi ascultă inimă la piept pot înțelege această legătură. Deci, nu aveam cum să mă apropii și mai mult de el… Însă timpul petrecut împreună, umăr la umăr, ne-a făcut să conștientizăm ce forță avem împreună și, mai ales, deși nu am vorbit despre asta, știu că am gândit-o amândoi: nu avem mult timp împreună cu adevărat. Obligațiile, responsabilitățile societății ne înghit și ne pomenim într-o bună zi că acest cuvânt – “ împreună” rămâne  doar o noțiune teoretică, confirmată de un certificat de nastere…

 Care a fost teamă ta interioară legată de participarea la acest concurs?

Mă temeam că nu o să fac față. Fizic. Am avut o operație la coloană și știam că doctorul mi-a spus să nu uit vreodată că este defectă. Mi-a recomandat chiar să îmi tatuez „defect” la spate, dar mi-am dorit această experiență , astfel încât m-am dus cu capul înainte și cu un rucsac imens în spate fără să mă plâng sau să regret.

În afară de acest concurs, care au fost momentele care ți-au pus la încercare puterea și stăpanirea de sine?

Momentele în care am pus “toate ouăle într-un singur cuib” cum sună o zicală veche ce recomanda exact opusul. Momentele de lucru la un spectacol ( sunt un actor care se chinuie mult în procesul de explorare al unui text). Momentele în care copiii au trecut prin experiențe dureroase și am asistat neputincioasă.

Ce le spui cel mai des copiilor tăi?

“Sufletul meu”.

În viață, ai fost nevoită de mai multe ori să-ți arăti tăria și s-o folosești. Care sunt armele unei femei?

Chiar dacă nu mă declar feministă, cred că femeia are anumite particularități. Mai bine spus nuanțe. Și femeia are forță, dar o forță interioară dată de blândețe. O inteligență a “cuibului”, un instinct al speciei ce determină o capacitate mărită de adaptare.

Noi te vedem pe scenă mereu cu aceeași energie pe care o aveai și la 20 de ani. Ce te motiveză și-ți menține tonusul?

Nu am o rețetă, un elixir, vreo formulă. Nici nu îmi propun să am aceeași formă (energetică, spirituală, fizică, etc.) de la 20 de ani. Îmi propun, însă, să trăiesc cu adevărat întâlnirile (cu publicul, cu familia, cu bunele și relele din viața mea). Cu adevărat, nu mimate. Pentru mine, ar fi și plictisitor să fie altfel.

Publicul mă încărcă de energie – acel culoar de la mine, de pe scenă, la fiecare om din sală, funcționează. Este denumită  partea inefabilă a teatrului. Este acel culoar personal de care mă bucur și în fiecare duminică la Sfânta Liturghie.

 Ce confort, ce energie îți oferă scena?

Protecție și dragoste din partea oamenilor. Gânduri, neliniști, emoțiile spectatorilor se contopesc cu ale personajului meu, făcându-mă să mă simt că o ființă din cartea lui Prospero. Dacă spectacolul e bun –Ariel, dacă nu îmi iese, mă naște Sycorax.

Pentru mine, scena e locul cel mai ferit. Acolo sus, pentru cele două ore privilegiate în care se nasc Universuri,  nimeni nu mă mai poate răni. Bocancii rămân la poarta lumilor cenușii.

Sunt singura actriță care a jucat un an și jumătate în Germania, în cel mai mare proiect internațional de teatru, am fost ofertată de Teatrul Odeon din Paris să joc Shakespeare, am jucat pe marile scene de teatru din lume – Piccolo Teatro di Milano, Schauspielhaus Dusseldorf, Katona Jozef, Globe Tokio și în marile festivaluri Shakespeare din lume: Japonia, Columbia, Costa Rica… Am avut bursă de teatru la Avignon, master în regie și doctorat în artele spectacolului… Am predat actorie în Statele Unite la Westminster Augusta și spectacolul studenților mei a obținut locul întâi în Competiția pe State.

Sunt un om care înainte de Asia Express a călătorit cu teatrul prin toată lumea având șansa de a fi în elita teatrului mondial…

Singurul lucru care NU se poate spune despre ține este acela că…

Vreau să fac rău cu intenție.

Fără ce nu poate trăi Anca Sigartău?

Muzică, poveștile, simțul umorului, speranța și împărtășania.