Interviu EXCLUSIV Alexandru Arșinel: ”De Stela îmi este dor tot timpul”

Cum găsiți revederea cu publicul, cu scena, după toata această perioadă plină de încercări?

Normală, firească. Publicul nu trebuie să simtă și din partea noastră o presiune vizavi de toată nebunia asta pe care a adus-o acest “criminal invizibil”.

Cum ați traversat aceasta perioadă de pandemie?

A fost o perioadă mai degrabă tristă, în care puteai să te lovești de imprevizibil la orice pas. O perioadă în care acest monstru care circulă prin lume te putea atinge fără să știi de ce și fără să știi cum. Nu mi-a fost neapărat teamă pentru mine, nu sunt un tip fricos, mai mult mi-a fost teamă pentru nepoți, copii, soție, pentru cei dragi din jur. Mai ales că, în jurul meu, au și murit oameni care, la un moment dat, mi-au salvat viața. Mă refer la dl dr. Băjenaru, neurologul, unul dintre cei care a participat și la salvarea vieții soției mele.

Ce ați acceptat cel mai greu și ce schimbari s-au produs în interiorul dv?

A fost o atmosferă care, într-un fel sau altul, mi-a dat de înțeles prin ceea ce se întâmpla în jurul meu că totul se poate sfârși în orice clipă. Aceste întâmplări mi-au readus aminte că viața are un sfârșit și, în egoismul ăla pe care eu îl consider pozitiv, îmi doream să nu mi se întâmple lucrul acesta. Dar asta nu m-a demoralizat. Pentru că în viață m-am înconjurat de multe întâmplări pozitive care m-au întărit. Și atunci m-am înarmat cu multe amintiri care mă fac să cred că sunt obligat să mai trăiesc.

Ce vă ajută ca să depășiți momentele mai grele din viață?

Copiii, credința, rugăciunile, teatrul și, mai ales, publicul.

Care sunt cele mai importante lucruri pentru dv acum, profesional, personal?

Nu cred că am neapărat un lucru personal important. Pentru mine mai toate lucrurile, nu neapărat personale, devin importante atunci când ele sunt legate de persoana mea, de familia mea, de teatru, de țara mea. Toate astea, într-un fel sau altul, mă ating. Ce se întâmplă cu ele chiar mă afectează foarte mult. Nici nu cred că-mi dau seama uneori cât de mult iubesc pământul ăsta…

Profesional… a apărut de curând o carte despre Stela (n.n. Stela Popescu) și mine (n.n. cartea se numește “Stela și Arșinel, odiseea unui irepetabil cuplu de revistă”), am răsfoit-o și mă gândeam, în cei 60 de ani care au trecut, câte lucruri și evenimente au fost în viața mea… Uneori mi se umple sufletul de bucurie că Dumnezeu mi-a dat viață ca să le pot trăi sau ca să pot să le înfăptuiesc.

Ce faceți când vi se face dor de doamna Stela Popescu?

De Stela îmi este dor tot timpul. Tot uitându-mă prin cărțile astea de amintiri, îmi aduc aminte de o groază de lucruri, momente, întâlniri, vizite, premiere, tări, orase, public, continente… Am trăit o viață extrem de încărcată, mai ales după Revoluție, am văzut peste 30 de țări, unde am realizat peste 100 de spectacole cu ea și excelentul regizor Dan Puican… Enorm de multe spectacole am jucat, pentru mulți oameni, în lume.

Ce va încarcă cu energie și cu speranță?

Tot ceea ce poate încărca… La ora actuală, pe primul plan se află soția mea. Și le multumesc celor din jur care, într-un fel sau altul, au înțeles lucrul acesta.

Teatrul. Diminețile mele încărcate de dorința de a ajunge cât mai repede la teatru și încurcăturile pe care mi le fac pantofii, care sunt ba mai mari, ba mai mici și asta mă enervează că îmi vine să mă  urc în mașină desculț… Nu-i nimeresc. Este și greu să mă aplec la vârsta asta… Dar mă încurajează laudele colegilor mei care îmi spun: dar nu se observă… (n.n. vârsta). Aiurea, mă cam dor șalele (zâmbește), dar mă bucur de ceea ce văd în jur, mă bucur de întâlnirile cu colegii.

Care sunt constantele din viața dv?

M-am obișnuit că trebuie să mă scol dimineața, în jur de 6.30 – 7.00, apoi că trebuie să mă urc în mașină să vin la teatru.  M-am obișnuit să găsesc mașini parcate pe trotuarul rezervat teatrului și fac întotdeauna scandal și zic să cheme poliția să-i amendeze (zâmbește). Mă deranjează în primul rând pentru ceilalți colegi, pentru că este un drept pe care l-am obținut cu greu… Apoi e întoarcerea acasă, o mică discuție cu soția, sun copiii, în fiecare zi, nu uit să mănânc, mă mai uit prin texte și încerc să reiau, la câțiva ani de când nu mai e Stela, unele texte ca să le readuc în fața publicului. Mă gândesc să îmi țin la zi tratamentul pentru ceea ce am, mai ales pentru transplantul de rinichi… Toate acestea sunt constante care îți creează o constantă. Zilnic trebuie să faci ceva care să te poată mobiliza pentru a doua zi, pentru a treia zi, pentru câte zile o vrea Cel de sus.

Am văzut că veniți la teatru la volanul mașinii. Cât de mult vă place să șofați?

Foarte mult. Șofez din 1977, de la cutremur. Am condus pe tot mapamondul, și pe stânga, și pe dreapta.

Ce vă transmit admiratorii dv cel mai des?

Cred că dragoste. Sunt și din ăștia care mă înjură, nu înțeleg de ce, dar probabil pentru că există și înjurături (zâmbește)… Am însă parte de multe gesturi care mă emoționează, din partea prietenilor ori din partea unor oameni necunoscuți care, atunci când mă văd, îmi fac semne de îmbărbătare. Sunt momente care mă bucură și la care, uneori, îmi dau și lacrimile.

Cine și ce vă lipsește cel mai mult acum?

Îmi lipsesc câteva ființe. Cel mai mult îmi lipsește fratele meu, Petrică. Era mai mare cu cinci ani decât mine. Apoi, îmi lipsește Marlena, soția mea, în starea ei cea normală. (n.r. soția domnului Arșinel are serioase probleme de sănătate care o țin imobilizată la pat). O animatoare de viață și de bună dispoziție extraordinară. Îmi lipsește privirea ei întotdeauna optimistă. Acum are o privire extrem de tristă… așa o prind câteodată, că îmi piere orice dorință. N-aș dori să păstrez prea mult imaginea privirii ei când e tristă. Îmi lipsesc multe. Pornind aproape de la zero, toată viața am avut câte o dorință. Tot timpul am luptat pentru a-mi îndeplini o dorință. Și tot timpul a fost nevoie de bani. Atunci, am muncit enorm de mult și în foarte multe direcții, căutând surse de a face rost de acel minim necesar care să-mi dea o anumită satisfacție în viață. Ca să-mi mulțumesc soția, să-mi pot ajuta copiii, să mai fac câte un gest de generozitate. Am fost permanent băgat în morișca vieții mele.

Din parcursul vietii dv, ați vrea să retrăiți… Și ați vrea să stergeți…

O anumită perioadă, despre care însă aș prefera să nu povestesc. Vreau să rămână doar a mea…

Nimic. Să șteargă Dumnezeu ce crede.

Fără ce nu poate trăi Alexandru Arșinel?

Nu trăiesc așa cum aș vrea fără o anumită liniște sufletească. Este ceea ce mă împiedică uneori să dorm noaptea. N-aș putea trăi fără familia mea,  fără copiii mei, fără nepoții mei, fără bucuria de a-i vedea. Și încă nu sunt sigur că pot să trăiesc dacă Dumnezeu, la care apelăm în orice moment, cu câte un Doamne ajută!, nu ne transmite uneori acel semn că el chiar ne ajută, și când spun asta mă gândesc, mai ales, la soția mea.