Cine este Georgiana Ene, finalistă la MasterChef. Acum 6 ani s-a luptat singură cu o boală grea și a învins. Mama ei nu a știut nimic

Toți trei sunt fără îndoială extrem de talentați. Și niște concurenți plini de carismă. Gabriel Șerban, în vârstă de 34 de ani, locuiește în București și conduce o agenție bancară. Este ambițios, încrezător în propriile forțe, perfecționist și pasionat de drumeții montane și filme. Gătește încă din copilărie, inspirat de emisiunile culinare, iar visul său este să-și deschidă un bistro. Dacă ar reuși să facă acest lucru, ar renunța complet la cariera bancară.

Sebi Dascălu, de 25 de ani, născut în Roman, dar plecat în Italia la vârsta de 8 ani împreună cu părinții, cel care și-a și cerut iubita italiancă de soție în timpul emisiunii (ei doi având deja împreună un copil de cinci luni), e pasionat mai cu seamă de prepararea cărnii. În Italia chiar are o măcelărie. Este autodidact, a studiat numeroase cărți de specialitate și și-a format o expertiză similară cu cea a unui specialist. Declară că pentru el „carnea de vită este sfântă” și a demonstrat acest lucru cu vârf și îndesat în emisiune.

Dar cine este Georgiana Ene? Pe scurt, finalista de la MasterChef, o femeie veselă și pozitivă, care nu are stare deloc, este originară din România, dar stabilită de 8 ani în Barcelona, unde lucrează ca Sales Manager. Se descrie ca fiind ambițioasă, perfecționistă, creativă și pozitivă.

VEZI  GALERIA  FOTOPOZA 1 / 4

Lupta cu o boală grea, în urmă cu 6 ani, i-a schimbat perspectiva asupra vieții, făcând-o mai determinată și mai dornică să trăiască fiecare moment la maximum.

Dar lupta ei cu cancerul, căci despre astea este vorba, nu poate fi rezumată în două cuvinte. Într-un interviu acordat Fanatik, aceasta a povestit că a fost diagnosticată la 39 de ani, după ce și-a descoperit singură un nodul.

”Îți cam fuge pământul de sub picioare pentru că nu te aștepți. Eu aveam 39 de ani la vremea respectivă. Acum vorbesc deschis, dar să știi că multă lume a aflat în momentul în care s-a difuzat prima emisiune. Pentru că e o poveste pe care am ținut-o pentru mine, mie nu-mi place în general falsul ajutor. Nu-mi place nici să mă compătimească lumea”, a declarat ea pentru sursa citată. De altfel, și propria mamă a aflat foarte târziu despre lupta ei.

“Nu mă așteptam să clachez în sensul ăsta, pentru că am mâncat foarte sănătos, mergeam la sală, eram super fit”

Plecase în Spania de 9 ani și, ca întotdeauna, muncea enorm de mult, pentru simplul fapt că nu-și vedea altfel viața decât făcând întotdeauna mai multe lucuri deodată.

”Adică eu niciodată nu am putut să am un job, trebuie să am un job și încă 3 activități minim pe lângă asta, ca să ocup timpul liber. Nu pot să stau, se vede în stilul în care vorbesc, adică eu trebuie să fac tot timpul ceva. Nu pot să dorm, că trece viața pe lângă mine”, povestește ea.

”M-am implicat foarte, foarte mult. Și la un moment dat am ajuns la un nivel foarte mare de stres. Stres, în sensul că după ce că dădeam tot, mi se mai pune și presiune pe mine. Și punând foarte multă presiune, eu mă așteptam să clachez. Dar nu mă așteptam să clachez în sensul ăsta, pentru că am mâncat foarte sănătos, mergeam la sală, eram super fit. Și la un moment dat am descoperit că, singură mi-am dat seama, că aveam un nodul.

“Tocmai împlinisem 39 de ani, nu-mi trecea prin cap așa ceva. Și s-a descoperit tumoarea că e malignă”

M-am dus întâmplător la medic, la sân, ceea ce recomand tuturor să-și facă chestii de genul ăsta, pentru că am avut noroc. Am avut noroc că am descoperit la timp.

Întâmplător mergeam la plajă și la plajă, dându-mă cu cremă, mi s-a părut că am ceva, mi s-a părut în primul weekend, mi s-a părut în al doilea, ok. M-am dus la medic, pentru că avem probleme la genunchi. Am făcut volei. Și când am ajuns la medicul de familie, am zis “acum că tot am ajuns aici, pentru liniștea mea, nu te uiți și aici? “. Și în momentul ăla am văzut că i s-a schimbat fața.

Fiind în Spania, sistemul de stat este foarte rapid, adică nu e că “hai peste 6 luni”. Într-o săptămână, deja începea să mi se facă niște probe, s-a făcut o biopsie. Nu-mi amintesc bine toate datele, dar uite asta îmi amintesc, într-o marți m-am dus eu la muncă, să ne înțelegem că muncă e mai presus de tot.

Și am făcut chestia asta și joi m-au sunat de la medic ca să mă prezint la ora 15:00 să-mi dea rezultatele. Și eu le spuneam, “băi, la ora 15:00? Nu pot să vin că sunt la muncă și am niște mitinguri, vin și eu la 18:00, mai ales că lucrez la 30 km. Vin după amiază”. Și-mi zice “Nu, nu. Vii acum la ora 15:00”. A fost primul semn de întrebare. “Ăștia sunt niște nesimțiți, mă scot pe mine din treabă”.

“N-am plâns că și dacă e să mor, mor oricum, deci nu ai ce să faci”

Am ajuns la medic, țin minte că am intrat pe ușă și-mi spune “Ia loc. Cum ești, ești bine, de astea. Avem o veste pentru tine”. Nici în momentul în care femeia a zis că avem o veste pentru tine, avem rezultatele analizelor, nu am putut să… . nici nu mi-a trecut prin cap. Eu mă gândeam atâta, tocmai împlinisem 39 de ani, nu-mi trecea prin cap așa ceva. Și s-a descoperit tumoarea că e malignă.

“Aveți un stadiu de cancer, un pic avansat, foarte rapid”. Mi-a căzut fața, eu am crezut că… știi senzația de cameră ascunsă, tot nu-mi venea să cred momentul în care mi se spune chestia asta. Am plecat de acolo, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună. I-am povestit și nu-mi venea să cred. N-am plâns că și dacă e să mor, mor oricum, deci nu ai ce să faci.

Mi-am văzut de tot ce mi-au făcut ei plan, în două săptămâni m-au și operat, mi s-au făcut o grămadă de analize și eu în continuare mă gândeam “Mamă, trebuie să lipsesc de la birou că distanța aia… că trebuie să mă duc la birou. La spital, la birou, la spital”.

Țin minte că m-am operat, mama n-a știut, eu n-am putut să-i zic mamei mele pentru că mama era în România, eu eram în Spania singură. Și nu puteam să zic “Alo, mamă, bună, te salut, vezi că mi-au zis că am cancer”. Nu poți să-i spui chestia asta.

Mama a venit la mine în august, chestia asta se întâmpla în Iulie. Îmi amintesc că am fost la operație într-o joi și vineri m-am dus la client că aveam vizită. Nu mi-am luat o zi de concediu medical și am trecut prin chimio, am trecut prin radioterapie.

“Am avut câteva momente în care am crezut că mor și o să mor ca un câine, singură în casă”

Am făcut toate astea, eu ducându-mă la muncă. E adevărat că pe de altă parte, îmi ținea mintea ocupată, nu te mai gândești la toate chestiile astea. Doar că, repet, am avut foarte mare noroc, pentru că avea un grad foarte rapid de evoluție și puteam să nu scap din treaba asta.

Plus a fost o formă foarte urâtă, am avut un triplu negativ, nu reacționează la tratament hormonal. Drept urmare, am fost un fel de cobai, tratamentul care mi s-a făcut, mi-au pus de toate că nu știau dacă iese, dacă merge sau nu.

Mi-au făcut testele genetice, nu era genetic. Au confirmat că e nivelul de stres pe care îl acumulezi, nu m-aș fi gândit niciodată. Ce crezi că acum, după atâția ani, crezi că eu sunt chill? Nu, doar că te face să vezi altfel viața. Am avut câteva momente în care am crezut că mor și o să mor ca un câine, singură în casă, nu să mă găsească ăia până luni, când nu o să apar la muncă!

Că aia era singura șansă. Mi s-a făcut rău o dată în casă, îmi scădea imunitatea foarte mult și mi se făcea rău. Și țin minte că atât am apucat să sun la salvare și mi-au zis “deschideți ușa”. Eram pe jos în casă și ei încercau să mă țină de vorbă. Atât știu, că a venit salvarea”, mai povestește ea.

Încă nu știe dacă a scăpat complet

”Merg la controale periodice. În primii 3 ani se făceau la 3 luni, din al patrulea an se făceau la 4 luni, al cincilea tot așa. Și de anul ăsta doar de 2 ori pe an merg.

7 ani sunt sub incidență din cauza formei pe care am avut-o. Și am 6, și mai am încă un an de muncă, de probe și de toate analizele pe care trebuie să mi le facă de fiecare dată când se apropie datele alea.

O săptămână înainte sunt cu morcoviorul, pentru că se știe foarte bine că e o chestie, care în mod normal se poate repeta, și stai cu teama aia că nu știi ce se întâmplă. Drept urmare, de astea te face într-un fel să vezi viața altfel, să vezi diferit, să te gândești “băi, ce am făcut, ce n-am făcut, ce mi-ar fi plăcut să fac””, mai declară ea.

Când și-a anunțat mama, în vârstă de 81 de ani

”Mamei i-am spus, tata nu mai e printre noi. Mamei mele i-am spus în momentul în care a venit la mine, după o lună de zile. Am cicatrice la subraț pentru că au scos un ganglion, să vadă dacă se extinsese. Și am mers la plajă, cu mama, și imediat cum am ajuns, mama nu și-a dat seama… pentru că nu îți dai seama că sunt ciopârțită. Sunt o persoană normală căreia i s-a extras o parte din sân.

Am normal niște tatuaje care sunt de la semnele care îți rămân pe viață, de la radioterapie, și am o cicatrice urâtă, s-a închis urât, la subraț. Și mama a văzut cicatricea și m-a întrebat, “Unde te-ai zgâriat? “. Nu i-a trecut prin cap chestia asta și i-am zis că o să-ți explic, să nu-și facă griji, îi făceam pregătirea. Mama a picat într-o perioadă exact înainte ca eu să încep procesul de chimio.

“Mi-au zis că o să intru la menopauză”

Mi-au zis că o să intru la menopauză. Eu n-am copii, n-am rămas vreodată însărcinată, nici nu mi-am dorit vreodată copii. Ideea e că mi-au spus, “dacă ai vreun gând, e bine să-ți facem extracție de ovule și să le ai păstrate în bancă”. În caz că vreodată îți vine vreo idee și te lovești la cap și brusc, la 45 de ani te trezești că vrei copii… Și a trebuit să fac un tratament.

Tratamentul ăla nu recomand nimănui. Dacă sunt oameni care caută să facă copiii și trec prin chestia asta… . Eu am făcut-o că m-au obligat medicii. Deci este… în fiecare zi să-ți faci singur injecții în burtă, cu hormoni, cu nu știu ce. Norocul meu a fost că nu aveam decât o lună la dispoziție și am avut, cred că 3 săptămâni în care a trebuit să-mi fac singură un tratament din astea de fertilitate, forțată, ca să poată să-mi extragă ovulele.

Mama mergea cu mine pentru că trebuia să fiu în fiecare dimineață la analize. După aia trebuia să stau 2 ore să aștept rezultatele analizelor și în funcție de asta îmi dădeau dozajul. Și mă duceam acasă și trebuia să-mi fac injecțiile.

”Am 6 ovule care stau la un congelator, care mă costă pe an o chestie modică”

Am 6 ovule care stau la un congelator, care mă costă pe an, nu știu cât, o chestie modică în primii ani. Eu am zis că nu îi donez nici științei și nici nu dau la alții, alea sunt ale mele și dacă trebuie să iasă ceva de la mine”, mai povestește ea, deși știe că nu-și dorește copii.

”Nu, n-am vrut până acum, nu-mi plac. Sunt simpatici ai altora. Nu am nervi, îmi pare rău. Eu am făcut treaba asta, deși a fost contra voinței mele, eu nu mi-am dorit să trec prin tratamentul ăsta. Dar medicii au spus că poate mă răzgândesc”, mai spune ea.

”Mamei i-am spus în ultima zi”

”Mamei i-am spus în ultima zi, țin minte cum mă aștepta la o cafenea să vin cu rezultatele de la probă, să văd dacă poate să-mi facă extracția. Și am spus la o cafea, pentru că m-am asigurat să fim în mediul public. Mama ar face 81 de ani – mama nu e tânără și nu poți să-i dai șoc din ăsta direct. Mama nu s-a gândit niciun moment, adică am jucat bine de tot. Și în mediul public, lângă un spital, m-am gândit cum îi spun eu, a primit bine vestea.

Bineînțeles, ca orice mamă, zice “de ce nu mi-ai zis din ziua 1?”. “Păi cum să te sun să îți spun așa ceva?”

M-a întrebat cum m-am descurcat. După aceea, a fost toată perioada asta cât am făcut eu tratament, ea venea. Pentru că tratamentele, în mod normal, le faci la 3 săptămâni și eu îi luasem biletele de avion din timp. Ea venea cu o zi înainte să intru eu, să am chimio, și stătea cu mine o săptămână, după se întorcea în România. Și venea în România, apoi se întorcea la mine.

“Femeile, în general la genul ăsta de cancer, slăbesc pentru că vomită. Eu am fost cu poftă de mâncare”

Din septembrie până în ianuarie, 2018 – 2019. Atât a fost tratamentul de chimio. Și am făcut martie, aprilie, mai radioterapie. Groaznică e și urâtă. Și mama avea biletele luate. Te costă chestiile astea, dar nu mai conta, măcar era cineva cu mine în caz de ceva.

Chiar mă gândeam la radioterapie. Radioterapia se face zilnic și aveam de condus, te obosește foarte mult. Aveam de condus pentru că spitalul la care făceam eu era în cealaltă parte a Barcelonei, către aeroport. Aveam o oră jumătate de trafic, de îmi venea să urlu. Când plecam de acolo, simțeam că mor, că dorm pe mine, mă termina. Au prins drag de mine evident, fetele de la dispensar. Ele trebuie să te panseze, îți provoacă niște răni, nu e numai oboseală. Îți provoacă răni, arsuri pe piele și nu mă gândeam decât că o să rămân și cu cicatrici.

Sunt niște puncte fixe. Când vor să îți facă genul ăsta de tratament, ei trebuie să-și pună niște puncte fixe, n-am avut voie nici să mă îngraș, nici să slăbesc. Dacă toată lumea în general, femeile în general la genul ăsta de cancer, slăbesc pentru că vomită. Eu am fost cu poftă de mâncare. Medicii mei erau foarte fericiți, abia eram și eu în formă.

“Mă cântăreau pentru că nu aveam voie să iau nimic, nici 100 gr în greutate”

Am mâncat pe perioada asta și pe urmă, când am ajuns la tratament, nu ai voie să te îngrași. Mă cântăreau înainte, în fiecare zi. Mă cântăreau pentru că nu aveam voie să iau nimic, nici 100 gr în greutate. Pentru că se schimbă poziția aparatului. Și am așteptat decât să se termine tot să pot să mă apuc de dietă”, a mai povestit Georgiana, care știe 7 limbi străine și a stabilit și ce ar face cu banii câștigați la MasterChef. Ar învăța tot în domeniul culinar, în Franța, unde școala e și foarte scumpă. Dacă i-ar mai rămâne bani, ar mai plăti din rate la casa din Spania, care va fi a ei, și nu a băncii, abia la 70 de ani.

Vezi și MasterChef: Cine este Petre Catană, concurentul care le-a gătit juraților pietre! A fost cea mai amuzantă degustare. Și cu ceva emoții: ”Nu mesteca, o să te doară!”

Citește și:

Cristina Cioran e din nou însărcinată! Cine este tatăl? Primele declarații ale actriței de 47 de ani: ”Am crezut că intru la menopauză”

Naomi Hedman și Andrew Barabancea au atras toate privirile la Elle Style Awards 2024. Cum s-au îmbrăcat cei doi îndrăgostiți