Legendele spun că Dragobetele era fiul Dochiei, un tânăr năvalnic și frumos, care fura sufletul fetelor și punea jar în inima lor. Asemeni lui Cupidon, din mitologia romană, Dragobetele s-a transformat într-un gardian al dragostei, înzestrat cu puteri miraculoase. El avea misiunea să celebreze din văzduh nunta păsărilor și a animalelor, el trezea natura la viață și răspândea căldura soarelui să iasă florile și să înmugurească pomii.

Ce reprezintă Dragobetele în lumea veche a satului

Începutul primăverii era sinonim cu începutul unei noi iubiri, cu întemeierea unei noi familii și cu belușugul. În ziua de Dragobete, era organizate petreceri și hore la care se adunau toți tinerii satului care doreau să își găsească perechea și să se căsătorească. Nu de puține ori, de Dragobete părinții stabileau logodna și puneau la cale nunta care avea să fie toamna, pe vreme de belșug.

Dimineața devreme, dacă vremea era caldă, tinerii plecau spre luncă sau la pădure să culeagă flori de primăvară, ciuperci și alte plante vrăjite, pe care fetele le foloseau în ritualurile lor de dragoste.

După amiaza, fetele trebuiau să se întoarcă în fugă spre sat. Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea și îi dădea o sărutare în văzul tuturor pecetluind logodna.

Seara urmau petrecerile, iar băieții care nu găseau fete pe potrivă în satul lor, plecau prin satele vecine să își caute mirese.

Călători precum Dragobetele, cei care țineau morțiș să se însoare, nu se întorceau cu mâna goală, pentru că altfel rămâneau singuri tot anul.

Ritualuri de dragoste pentru chemarea ursitului

 

Cum dragostea reprezintă Dragobetele și este esența acestei sărbători, pe vremuri tinerele fete știau o mulțime de ritualuri și decântece pentru a-și găsi perechea.

Ele adunau viorele în buchete mari, le stropeau cu apă de izvor și le puneau la icoane până la prima noapte cu lună plină. Apoi le descântau și le legau de o lumânare aprinsă, ca parfumul lor să le aducă aproape bărbatul sortit.

În dimineața de Dragobete, fetele mari strângeau apa din omătul neumblat din pădure sau de pe florile de fragi, o păstrau cu sfințenie în sticluțe pentru mir și se ungeau cu ea pe ochi și pe obraji să fie mai frumoase și mai drăgăstoase.

La petrecerile de seara, din jurul focului aprins în sat, fetele își puneau la urechi flori de primăvară sau crenguțe cu muguri și trebuiau să glumească cu băieții care le plăceau, ca să fie îndrăgostiți tot anul.

Cine găsea frunze proaspete de năvalnic, un soi de ferigă care rămâne verde și iarna sub zăpadă, le descânta să îi încurce drumurile fetei sau băiatului pe care îl iubea și să îl aducă în calea lui.

Băieții nu aveau voie să necăjească fetele, că altfel Dragobetele îi pedepsea și îi îndepărta de dragostea lor. Ei trebuiau să fie veseli, să glumească și să țină petrecerea până dimineața.

Fata care plângea de Dragobete, fie era împăcată cu un sărut, fie avea să fie necăjită tot anul și nu își mai găsea alesul.

Iar tinerii care vroiau să rămână împreună toată viața, era musai să se sărute de Dragobete.

sursa foto: 123rf.com