Poveste de viață: Un înger păzitor l-a salvat de la moarte

„Cu câteva zile înainte, eram parcă o altă persoană. Aveam stare generală proastă, o nemulțumire sufletească inexplicabilă, un sentiment nedescoperit până atunci. Totuși, nicio clipă nu m-aș fi gândit că trăiam un presentiment, că, de undeva, mi se transmitea că urma să mi se întâmple ceva rău. Tot misterul s-a spulberat într-o joi, pe 27 martie 2008.

Sângele apă nu se face

Am răspuns la telefon și abia mi-am păstrat firea când, cu vocea stinsă, cumnata mea, Georgiana, mi-a dat teribila veste: ea și fratele meu, Andrei, stabiliți în Italia, suferiseră un grav accident rutier, cu 4 zile înainte. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare, că cerul îmi fulgeră sufletul. Nu știam ce să zic, cum să reacționez. Georgiana încerca să mă liniștească, dar starea ei nu părea deloc bună. Mai mult, tocmai îmi spusese despre numeroasele fracturi pe care le avea Andrei. Cum aș fi putut eu să cred că totul era sub control?

Georgiana avea 7 inele fracturate la coloana vertebrală și era încorsetată într-un bust metalic, care o ținea imobilizată la pat. Era acasă, dar nu avea voie să facă niciun fel de efort. Din clipa accidentului, ei nu s-au mai văzut, pentru că ea a fost dusă cu o ambulanță la un spital, în vreme ce pe Andrei l-au transportat de urgență cu elicopterul în altă parte. Andrei era deja de 4 zile în comă, căci medicii au găsit de cuviință să-i provoace o astfel de stare, pentru că altfel nu ar fi rezistat în fața durerilor insuportabile.

Am trăit atunci cele mai dificile momente din viață, cumplite aș putea spune. Am plecat de la serviciu cu sufletul distrus, cu mii de gânduri și planuri despre cum am să-i povestesc mamei. Nu știu cum a avut mama tăria de a rezista șocului pe care i l-am produs, dându-i vestea că fiul ei era pe punctul de a muri. Chiar în acea seară, am plecat cu un microbus spre Italia. Nu îmi doream decât să știu că sunt lângă frățiorul meu.

Gândește pozitiv!

Cea care mi-a dat putere a fost Georgiana. În ciuda suferinței prin care trecea ea însăși. Caracterul ei puternic și optimismul ei mi-au dat putere. Nu mă lăsa să plâng și mă îndemna să fiu tare. Când am intrat în secția de reanimare, am avut un șoc. El, fratele meu, trăia prin aparate. Respira artificial, multe tuburi îl țineau legat de aparate, era umflat… Dar nu mai conta nimic. Eram lângă el și îi puteam transmite dorința mea de a se reface. Bilanțul era incredibil: 3 fracturi la piciorul stâng, 5 intervenții chirurgicale, mâna stângă și multe oase ale spatelui fracturate, capul spart, nasul la fel, hemoragie internă. Până și splina i-a fost scoasă.

Un înger păzitor are fiecare

Cu toate astea, Dumnezeu l-a lăsat să trăiască. Pe 3 aprilie 2008, a fost mutat în secția de ortopedie. Am stat zi și noapte alături de el. A urmat o lună de durere, de lacrimi, de nesiguranță. El nu avea voie să stea nici în șezut. După aproape două luni, m-am întors în țară, la rugămintea fratelui meu, pentru că aveam de susținut ultimele examene la facultate, apoi licența. Din fericire, le-am trecut pe toate cu bine. Am plecat cu sufletul îndurerat, căci Andrei începuse să facă din nou primi pași. Dădea primele semne de recuperare normală. Acum sunt amândoi bine. S-au recuperat destul de repede. Dar nu au uitat și nu vor uita niciodată prin ce au trecut. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că au mai primit o șansă la viață și nu avem cuvinte de mulțumire față de medicii, infirmierele și toate cadrele medicale de acolo, care s-au ocupat atât de bine de el. Poate că a avut un pic de noroc în plus, trecând prin acest hop al vieții în Italia, nu în România. Dacă ar fi pățit-o aici, nu știu dacă azi aș mai fi vorbit la prezent despre ei.”

Sursa foto: 123rf.com