Valentin al meu plecase la muncă în Italia. Îmi zisese că avem nevoie de bani ca să ne mutăm la oraș… A plecat și dus a rămas… Iar banii i-a cheltuit pe femeile de moravuri ușoare cu care s-a încurcat!

Nici n-am terminat bine liceul, că m-am și grăbit cu măritișul, fiindcă așa era obiceiul la noi în sat. La șase zile după nuntă, Valentin al meu, care e dulgher, a plecat cu încă trei băieți, un faianțar, un instalator și un parchetar, la muncă, în Italia. Auzise că se câștigă bine și visa și el, ca orice tânăr, s-o ducă mai bine. Vali era cu patru ani mai mare decât mine, iar după ce terminase școala profe­siona­lă, lucrase la București, la firma unor italieni, învățase tot felul de noutăți despre amenajarea unei case moder­ne, așa că era apreciat de șeful lui, care îi propusese și contractul cu pricina.

— Măi Valentine, abia ne-am căsătorit și tu pleci? l-am luat eu la rost.
— Vreau să avem bani și să ne mutăm la oraș, că doar n-o să îmbătrânim aici, la coada vacii. Ne ridicăm o casă și, pe urmă, mai vedem. Uite, ai putea veni cu mine, ca menajeră, așa cum face nevasta lui Costel.
— Aș veni, dar nu mă îndur să o las pe mama… E bolnavă, săraca, și nu prea are cine să-i dea o mână de ajutor. După ce se face bine, oi veni!
— Oricum, eu te sun cum ajung și văd care e treaba pe acolo.

În săptămâna de după nuntă, rămă­sesem însărcinată

M-a sunat după câteva zile, așa cum mi-a promis, totul mergea bine și era bucuros. După vreo lună, aveam și eu să-i dau o veste bună. În săptămâna de după nuntă, rămă­sesem însărcinată. El a insistat să merg și eu acolo cât mai repede, că ne trebuie de-acum și mai mulți bani, dacă tot era să avem un copil așa de repede.
— Mi-e greu să vin acum, Valentine… Mama tot nu s-a înzdrăvenit de tot și, pe urmă, cum să-mi găsesc eu de lucru acolo, printre străini, când mâine, poimâine o să fiu cu burta la gură?
— Păi bine, măi fată, m-a certat el, așa ne-a fost vorba? Nu am zis că ne așezăm mai întâi la casa noastră, să avem tot ce ne trebuie, și abia apoi mai vedem?
— Dacă s-a întâmplat, ce să fac? De avort, nici vorbă, să știi!
— În cazul ăsta, trebuie să mai rămân eu pe-aici, ca să fac bani…
Nu mi-a convenit, dar n-am zis nici pâs. Atâta mi-ar fi trebuit!
Așa au trecut lunile până am născut, cu semne cam rare de la Valentin, care-mi mai trimitea câte o brumă de bani din când în când. Dar nu mă plângeam. Nu i-am reproșat nici când m-a anunțat că nu vine acasă de Crăciun, ca să nu arunce banii pe avion. Am tăcut și am înghițit.

A început să se vadă cu una pe care o lăsase bărbatul

Între timp, n-am stat degeaba. Am învățat de la mama să pun conserve cu de toate pentru iarnă și să gătesc tot felul de minunății. Când l-am născut pe Mihai, eram deja expertă în ale bucătăriei.
În primăvară s-au întors acasă Costel, parchetarul, și nevasta lui, Ioana. Mi-au adus un geamantan burdușit cu lucruri din partea lui Valentin. Dar n-am apucat să mă bucur de cadouri, că mi-au dat o veste care mi-a înghețat sângele-n vine.

— Eu zic să nu-l mai aștepți pe Valentin, Monica, mi-a zis Ioana, cu ochii în pământ. S-a încurcat cu una acolo… A început să se vadă cu una pe care o lăsase bărbatul, de poamă bună ce era. Pe urmă a dat de alta, s-a mutat la ea. Ea stă acolo de câțiva ani, știe tot felul de ponturi, că are relații printre italieni, și-i găsește mereu de muncă lui Valentin al tău. De-aia zic… Nu cred să se mai întoarcă acasă…
— Și ce mă fac eu, cu copil mic?! Proastă am fost că m-am măritat, trebuia să-mi dau seama că Vali nu s-a dat în vânt după mine. El pusese ochii pe pământul pe care mi l-a promis mămica.
— Poate că era bine să mergi după el, în Italia, cum am făcut eu. M-am dus după Costel și nu l-am slăbit o clipă din ochi. Iar de copii, nici gând!
— Nu-mi pare rău că l-am făcut pe Mihai. Când mă uit la el, simt că trăiesc. Lasă că ne descurcăm noi…

Mă durea sufletul să vând casa și pământul de la mama, dar n-am avut încotro

I-am spus pe ocolite mamei vestea. S-a supărat, dar a încercat să mă încurajeze.
— Lasă, mamă, că o scoatem noi la capăt! mi-a zis.
Însă nu s-a putut ține de cuvânt, sărăcuța. De atunci, nu s-a mai plâns nici de dureri, nici de nesomn, de nimic. Iar eu, care credeam că se înzdrăvenea! A mai trăit câteva luni și s-a dus. Am rămas eu și Mihai. Dar nu aveam timp de plâns, trebuia să fac ceva. Așa că am sunat-o pe vară-mea, Ileana, care locuia la Brașov.

După ce m-a boscorodit că n-am chemat-o la înmormântare, mi-a zis:
— Vino și stai o vreme la mine! Găsim noi ceva de lucru pentru tine.
Am ascultat-o, ce rost ar mai fi avut să rămân acolo?! Mă durea sufletul să vând casa și pământul de la mama, dar n-am avut încotro. Am strâns destui bani ca să-mi cumpăr o garsonieră la Brașov, dar Ileana, fată cu simțul afacerii, care lucra la un magazin mare, mi-a spus să facem altceva.
— De când lucrez la supermarket, am observat că lumea caută mâncare fără chimicale, din aia făcută ca la mama acasă. Știu de la tanti (adică de la mama) că te-a învățat să gătești foarte bine, așa că am putea încerca să deschidem o mică afacere cu produse de casă, să vedem dacă merge.

Era bună ideea, mai ales că, în felul ăsta, mă puteam ocupa și de Mihai. Am început cu prăjituri de casă, pentru ocazii festive. Clienții îi aducea ea, că doar la supermarket avea de-a face cu multă lume. În scurt timp, abia dacă mai reușeam să fac față comenzilor.
— Ai văzut? îmi spunea Ileana, încântată. Ți-am zis eu că o să meargă! De-abia acum ne putem gândi la o casă, dar nu numai pentru tine, ci și pentru firma noastră cea prosperă!

Zis și făcut! Cu un credit la bancă, am luat un apartament, pe care l-am amenajat special pentru treaba asta. Aveam o bucătărie imensă, cu tot ce trebuie în ea. Una dintre camere era pentru clienți, iar în cealaltă stăteam eu, cu Mihai. Ileana se ocupa de preluarea comenzilor, de ambalarea lor și de livrare, findcă s-a lăsat de serviciu la supermarket. Munceam de dimineața până seara, fără sâmbătă sau duminică.
Nu vă pot spune cât eram de bucuroasă că mă descurcasem atât de bine și că vedeam de-acum lumină în viața mea și a băiatului meu.
Puteam să-l cresc așa cum se cuvine, altceva nici nu-mi mai trebuia.
De Vali uitasem cu totul. Dar n-a uitat el de mine…

M-am pomenit cu Vali la ușă. Abia l-am recu­noscut, arăta ca un motan jigărit

Tocmai fusesem pentru prima oară la mare, că doar ne permiteam! M-a îndemnat Ileana, de dragul copilului meu, să mă odihnesc un pic și să-l duc la soare, ca să crească frumos. Făcuse deja doi anișori, era sănătos și frumos foc.

Când, într-o seară, îmi zice vară-mea, încurcată:
— Monico, m-a sunat ieri mama și mi-a spus că l-a văzut pe Valentin. S-a întors în sat și te căuta…
— Probabil vrea să divorțeze.
— Nu, vrea să-și vadă băiatul. Atâta s-a rugat de mama, că i-a zis unde ești… Cică arată cam jerpelit, de aia i s-a făcut milă maică-mii…

N-am apucat să mă gândesc ce să fac. În seara următoare, m-am și pomenit cu Vali la ușă. Abia l-am recu­noscut, arăta ca un motan jigărit, care a umblat zi și noapte pe acoperișuri, după mâțe.
— Sărut-mâna, Monica, mi-a zis el, ceremonios. Am venit…
Întâi, m-am pierdut cu firea. Dar pe urmă m-am întărit deodată.
— Asta văd, dar nu știu ce mai cauți aici, doar ai destui bani să-ți faci casa ta!
— Nu-i mai am, s-au dus pe…
— Pe femei! Și când i-ai păpat pe toți, ți-ai amintit de nevastă! Doar că nu mai ai nevastă, Vali! Mâine bag divorț! i-am strigat și i-am închis ușa-n nas.
De atunci, am început să mă simt cu adevărat fericită.

Citește și: Revista Întâmplări adevărate: „În legitimă apărare, mi-am ucis soțul. Acum toți bărbații se tem de mine!”