Părăsită de mama naturală la doar 4 săptămâni de la venirea pe lume, ea a fost înfiată de bunicii din partea tatălui. Abia la 25 de ani a cunoscut-o pe cea care i-a dat viaţă. Însă, pentru ea, părinţii adevăraţi rămân cei care au crescut-o de mică.

Povești de viață. De ce bunicii devin mamă și tată

„Mă voi întoarce în timp, pentru câteva clipe, numai ca să vă fac cunoscut momentul în care viaţa mea a căpătat contur. Imaginează-ţi-o pe Ea, o fătucă abia trecută de 16 ani, îndrăgostită nebuneşte de un El, ce-i drept ceva mai copt. Trăiau împreună deja de vreo doi ani de zile, în ciuda împotrivirilor părinţilor şi a gurilor rele, iar în burtica ei dădea din picioruşe un bebe nerăbdător să iasă în lume. De căsătorie cu acte nici nu putea fi vorba, din cauza vârstei ei prea fragede. Erau alte vremuri. Şi dacă pentru cei mai mulţi dintre bunici apariţia unui nepot este un prilej de bucurie nemăsurată, pentru părinţii celor doi tineri puiul de om ce urma să se nască nu era altceva decât simbolul ruşinii. Ei bine, ruşinea eram eu.

La 17 ani am aflat adevărul

Nu am apucat să petrec prea mult timp în braţele mamei mele naturale. De fapt, nici nu ştiu dacă m-a strâns vreodată cu drag la pieptul ei. Asta pentru că, la aproape o lună după naşterea mea, a plecat. Ştiu doar că au venit părinţii ei de la Brăila şi au luat-o acasă. Dacă aş fi fost băiat, probabil că m-ar fi luat şi pe mine cu ei. Cel puţin aşa şi-au justificat ei gestul de a mă lăsa în grija bunicilor din partea tatei, la Bârlad, cei care m-au adoptat mai târziu, unicii părinţi pe care îi recunosc ca fiind ai mei.

Mama şi tata (vorbesc despre bunici) au făcut tot posibilul să mă ferească de răutăţi, de greutăţi, de ceea ce ar fi putut să-mi afecteze negativ în vreun fel viitorul. Mi-au ascuns adevărul şi m-au închis într-un clopot de cristal, unde doar ei puteau să intre. Nu pot să uit ziua aceea în care, fiind singură acasă, abia venită de la şcoală, am descoperit într-o cutie cu poze ceva ce nu-mi fuesese ascuns privirii de fapt niciodată: certificatul meu de naştere. Aveam puţin peste 17 ani.

Cine e mama cu adevărat?

A fost un moment de răscruce al vieţii mele, dar mult mai important pentru mama şi tata. Atunci au fost convinşi că îi voi părăsi, dar nu a fost să fie aşa, chiar dacă în acelaşi an Doina (mama naturală) încercase să ia legătura mine, să mă cunoască. Viaţa a urmat cursul firesc, aşa cum bunicii îl plănuiseră pentru mine. Am întâlnit-o pe Doina când aveam 25 de ani. Am vizitat-o la Galaţi, acolo unde şi-a întemeiat o nouă familie şi am descoperit că mai aveam doi fraţi.

Cât despre tatăl meu natural, el s-a mai căsătorit de două ori de atunci şi am auzit că ar avea 2 copii din prima căsnicie şi 5 din a doua. În concluzie, m-am trezit şi cu 9 fraţi, dintre care nu cunosc decât 2, dar nici nu simt nevoia să întreţin relaţii cu niciunul. Atât părinţii mei naturali, cât şi fraţii sunt nişte străini. În cazul meu zicala “sângele apă nu se face” nu este deloc adevărată.

Diferența dintre generații doare

Oricât de mult mă iubeau ei, relaţiile noastre nu au fost lipsite de mici tensiuni. Conflictul dintre generaţii şi-a spus mereu cuvântul, iar eu am primit mult prea târziu libertatea de a hotărî singură. Grija lor maximă faţă de mine, spiritul acela mult prea protector cu care m-au învăluit au făcut din femeia de astăzi un om slab, moale, mult prea sensibil pentru lumea înconjurătoare. M-am refugiat în lectură mulţi ani de zile, iar cărţile au devenit cele mai bune pritene ale mele, de altfel singurele acceptate fără discuţii de către părinţi.

Poate tot din acelaşi motiv mi-a fost greu să ajung să-mi găsesc jumătatea. Dar am reuşit totuşi. Pe soțul meu de azi l-au acceptat din prima clipă şi l-au privit drept fiul lor. Cu toate acestea, nu pot să nu le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. I-am iubit și încă îi iubesc, deși nu mai sunt alături de noi.”

Alina R., e-mail

În cazul meu zicala “sângele apă nu se face” nu este deloc adevărată.

Sursa foto: Shutterstock

 

Ai o poveste de viață pe care vrei să ne-o împărtășești? Trimite-ne povestea ta, însoțită de o fotografie, pe adresa: [email protected] sau la [email protected].

Cele mai frumoase povești selectate vor fi publicate în revista „Libertatea pentru femei” și premiate cu câte 200 de lei.