Povești adevărate. "Mi-e dor de sărbătorile copilăriei, de inocența și frumusețea care s-au pierdut"

„Mi-e dor de sărbătorile copilăriei, de inocența și frumusețea care s-au pierdut. Așteptam luna decembrie cum numai un suflet de copil poate. Dar și adulții trăiau altfel frenezia sărbătorilor, a curățeniei sufletești prin post, a bunătății, înțelegerii și respectării cu sfințenie a tradițiilor românești.

Sărbători de iarnă cu obiceiuri care aveau farmecul lor

Cătunul meu, înconjurat de păduri, se pregătea de zor. Deși Moș Nicolae ne mai și mustra, noi tot îl iubeam și lustruiam încălțările, în speranța că le va umple. Răpuși de somn și așteptare, adormeam la căldura sobei, iar dimineața alergam să vedem rezultatele cumințeniei.

Și toți aveam bucurii dulci! La tăiatul porcilor, de Ignat, eram cu toții la bunici. Buni ne spunea că, înainte cu trei zile de sacrificare, porcii își visau destinul. Tare rău ne mai părea de ei! Dar pofta de șorici era mult mai mare! După ce erau sacrificați, porcii se stropeau cu aghiasmă, apoi ne urca tata pe cel mai mare dintre ei, în semn de binecuvântare, belșug și sănătate.

Toți participam la pregătirea bunătăților. Iar cozonacii mamei miroseau dumnezeiește! Pentru că eram mici și omătul mare, în Ajunul Crăciunului, colindele se dădeau la școala din sat. Cu trăistuțele pregătite, ieșeam în fața școlii și strigam cât puteam, să fim auziți și de cei din satul vecin.

Doamne, câtă bucurie era să îmbodobim bradul de Crăciun și să descoperim darurile primite, a doua zi! Mereu am plâns de fericire în acele clipe. Iar magia Crăciunului mă fascinează și azi. Apoi, urma noaptea de Anul Nou, mersul cu Plugușorul, cu pocnete din bice și clinchete de clopoței.

Dimineața, fiecare își etala sorcova cu mândrie. Masa nu începea sau nu se încheia fără rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu. Prin sat umblau și Iordănitorii, care cântau despre botezul Domnului. De Sfântul Ioan, era ziua mamei. Îi pregăteam din vreme o felicitare din frunze, flori și mărgeluțe, o operă de artă, cum mă lăuda ea.

Amintirile nu se șterg

Sărbătorile treceau și noi ne cufundam mai mult în iarnă. Aici e Raiul, spunea Buni, și toți eram de acord cu ea. S-a pierdut totul! Toți cei dragi mie nu mai sunt demult. Doar vântul suspină printre pomii bătrâni și cocoșați. Casele sunt mohorâte, triste…Veselia a dispărut, satul s-a cufundat în uitare. Trec cu pași grei pe uliță, închid ochii să mă întorc în acel timp al copilăriei, al nemuririi. Raiul meu de atunci s-a pierdut definitiv! Și chiar dacă dorul doare rău, Raiul acela rămâne bucuria sufletului meu pentru totdeauna!”

Această scrisoare ne-a fost trimisă pe adresa redacției de Luminița Roșoagă, din Râmnicu Vâlcea și a fost publicată în revista Libertate pentru Femei