Poveste de viață: Pentru mama mi-am sacrificat tinerețea

„Stau câteodată şi torc firul vremii înapoi. Amintirile sunt atât de frumoase! Nici nu ştiu când au trecut atâţia ani. În ciuda timpurilor de atunci, întâmplarea a făcut să cresc singură la părinţi. Poate că a fost un privilegiu, însă, mai târziu, mi-a părut mai mult un blestem. Părinţii mi-au pus lumea la picioare şi nu am dus lipsă de absolut nimic. Eu, la rându-mi, am încercat să le ascult şi să le împlinesc dorinţele. Am fost mereu premiantă, am învăţat bine, mi-am văzut de treabă…

Numai că, ocupându-mi zilele cu cărţi, am cam pierdut contactul cu cei de vârsta mea. Mergeam la petreceri de familie, împreună cu părinţii, la specatcole de teatru, de operă şi cam atât. M-am trezit la 25 de ani că toate fostele colege aveau deja copii iar eu nici măcar nu apucasem să simt primii fiori ai iubirii. Aveam un serviciu foarte bun, eram apreciată din punct de vedere profesional, arătam bine, eram cochetă, dar nimeni nu-şi manifesta interesul faţă de mine ca femeie.

Pentru mama, orice?

Serile deveniseră pentru mine un calvar. Mai ales de când şi tata se stinsese, în urma unui atac de cord. Mama era din ce în ce mai egoistă, mai cicălitoare, mai puţin tolerantă. Mă voia numai pentru ea şi, dacă s-ar fi putut, ar fi preferat să nu mai ies din casă nici măcar la serviciu. Ea avea câteva amice care o mai vizitau, dar refuza să le mai însoţească la plimbări, ca pe vremuri. Nu se mai ocupa de treburile gospodăreşti, aşa că timpul meu liber s-a transformat în muncă la domiciliu.

Culmea e că vorbeam mult cu mama, mă asculta şi chiar părea să-mi înţeleagă toate «of»-urile. Ba chiar mă sfătuia să-mi găsesc pe cineva, să mă căsătoresc. Dar, de fiecare dată când cunoşteam pe cineva mai bine şi-l aduceam acasă să i-l prezint, reuşea să strice totul. Mă consolam cu gândul că nu a fost să fie şi mă străduiam din răsputeri să n-o supăr, ca să n-o pierd şi pe ea înainte de vreme. Anii au trecut şi dificultăţile s-au accentuat la bătrâneţe. Mă temeam că, dacă se va stinge şi ea, voi rămâne chiar a nimănui. La 40 de ani, încă nu avusesem şi eu o relaţie şi era din ce în ce mai greu să se întâmple asta. Chiar de ziua mea, acum 20 ani, mama a suferit o comoţie cerebrală şi a rămas paralizată. Vă puteţi imagina cam ce a urmat.

Dragostea te găseşte când nu te aştepţi

Din fericire pentru amândouă, nu au fost decât 5 ani de chin. În acest răstimp, cu câteva luni înainte ca mama să moară, l-am cunoscut pe Eugen, un bărbat minunat, un prieten cum rar întâlneşti. Era la scurt timp după revoluţia din ’89, iar el revenise în ţară, la rude, după mulţi ani. Verişoara lui îmi era colegă de serviciu şi mi-a sărit în ajutor cu medicamente din străinătate. Pentru mama aș fi făcut orice. El, medic de profesie, ştia deja toată povestea de la distanţă. A fost alături de mine chiar şi în clipa în care mama s-a stins.

El era văduv şi nici lui nu i-a dăruit Dumnezeu şansa de a avea copii. Ne-am unit destinele în urmă cu 10 ani. Aveam 45 de ani şi mă simţeam în al nouălea cer. Nu aş fi crezut niciodată că un om se poate îndrăgosti ca un adolescent, la o asemnea vârstă. Eugen a ştiut să mă răsfeţe, să-mi facă toate poftele şi să-mi împlinească toate dorinţele, chiar înainte de a le rosti. Singura noastră durere e că nu am putut fi părinţii propriilor noştri copii. Dar şi asta s-a rezolvat. Am botezat mulţi bebeluşi în timp şi chiar avem 3 nepoţei de suflet.

Căci nu ne trebuie acum decât sănătate şi trebuia să facem ceva cu banii strânşi o viaţă. Şi ce investiţie e mai profitabilă pe lumea asta dacă nu creşterea şi educarea unui copil? Acum aş vrea doar să le sfătuiesc pe cele ca mine să-şi trăiască viaţa la maximum. Eu mi-am sacrificat tinereţea pentru mama şi simt că poate şi ea ar fi fost mai fericită dacă nu aş fi procedat aşa atunci.”

Sursa foto: 123rf.com