„Chiar dacă pare ciudat pentru unii, la 52 de ani, în vara lui ’96, mi-am făcut bagajele şi mi-am luat zborul, curoajoasă. Către meleaguri îndepărtate, unde «umblă câinii cu colaci în coadă». Aşa cum mulţi considerau spațiul Uniunii Europene. Speram că după câteva luni de şedere acolo voi reveni în ţară mai puternică. Și, de ce nu, mai valoroasă, datorită banilor câştigaţi prin muncă. Am plecat atunci fără să privesc înapoi. Deşi lăsam acasă o familie deosebită, un soţ extraordinar şi cea mai frumoasă pereche din lume, fiul meu şi scumpa lui jumătate, însărcinată în luna a şasea. Nici nu bănuiam atunci ce însemna să fii o bunică la distanță.

Dorul pentru nepotul nenăscut nu mă lăsa să trăiesc

Din păcate, înainte de a pleca din ţară, nimeni nu-mi prezentase şi partea negativă a vieţii în străinătate. Mai ales ca venetic. E drept că nimeni nu m-a obligat să fac pasul acesta. Dar nu am rezistat tentaţiei de a câştiga ceva bani şi a asigura fiului meu un viitor mai bun. Iar mie şi soţului zile de bătrâneţe liniştite.

Ei bine, norocul nu m-a aşteptat în aeroport, chiar dacă în spate aveam o carieră îndelungată ca profesoară de limba franceză. Am aşteptat destulă vreme să fiu acceptată într-o familie care să-mi aprecieze cunoştinţele în gospodărie, dar şi cele educative, fiindcă aş fi fost o bonă pe cinste. O perioadă am strâns din dinţi şi am mers mai departe. Dar, în ziua în care s-a născut primul meu nepot, Vlăduț, am simţit că nu mai rezist. Până la vârsta aceea nu simţisem durere mai mare.

Deşi nu îmi văzusem nepotul, în fiecare noapte visam cum îi aştern pătuţul, cum îi dădeam să mănânce… La telefon, îi auzeam doar gânguritul, iar când începea să plângă simţeam că mă topesc şi mă scurg prin receptor până acasă. În fiecare zi, îmi spuneam: «mult a fost, puţin a rămas». Pe 10 decembrie, aveam bilet de întoarcere în ţară. Nicio clipă nu am ezitat să revin acasă, chiar dacă asta presupunea riscul de a nu mă mai putea întoarce acolo. Cum aş fi putut să rămân departe tocmai la primul Crăciun alături de Vlăduț?

Sunt o bunică foarte mândră

De atunci au trecut 13 ani. Familia mea s-a îmbogăţit şi cu o mândreţe de nepoată, Ilinca, mezina și răsfățata tuturor, care a venit pe lume în urmă cu 5 ani. Mulţi mă întreabă de ce nu plec din nou în străinătate, fiindcă mă simt în putere și aș avea unde să lucrez. În plus, nepoții sunt deja mărișori și ar înțelege situația. Iar acum, internetul ne-ar ajuta să ne alinăm dorul mult mai ușor. Însă cum aș putea eu să renunț la clipele frumoase petrecute împreună, la bucuria pe care mi-o oferă și la momentele prețioase din viața lor și a mea?”

Sursa foto: 123rf.com