Nucul bătrân naște melancolie

„După obiceiul străbun, fiecare om se simte „aşezat”, împlinit, abia după ce a clădit o casă, a sădit un pom şi a adus pe lume copii. Aşa a făcut şi tatăl meu, Spiridon Florea, din Roşiorii de Vede. A fost un om minunat, harnic, descurcăreţ, generos, deosebit. Încă de la vârsta de 11 ani a început să deprindă meseria de comerciant şi asta a făcut o viaţă întreagă. Însă nimic nu-i era mai drag decât natura şi grădina casei lui. Deşi curtea părintească, unde am copilărit, era mică, viţa de vie o înconjura, pomii ţineau de umbră în zilele călduroase, florile îmbibau aerul cu parfum proaspăt şi nu era legumă care să nu crească pe straturile puse de tata. Deşi le avea pe toate în curte, el se încăpăţâna să îngrijească un nuc.

Cioara aduce şi noroc

La un moment dat, cu mulţi ani în urmă, o cioară obosită a poposit în curtea noastră. Ducea în gheare o nucă, furată cine ştie de pe unde. Fără vlagă, sleită de puteri, a scăpat nuca printre plantele din grădină. În timp, nuca a încolţit şi a început să prindă rădăcini. Tata a mutat răsadul la loc de cinste, lângă poartă. Răsfăţat cu multă dragoste, bine îngrijit, nucul a crescut văzând cu ochii, spre mândria tatălui meu. Ba mai mult, l-a răsplătit an de an pe cel ce l-a crescut cu roade multe şi gustioase. Au devenit prieteni buni în timp. Şi nucul a fost părtaş la cele mai frumoase clipe petrecute în familie. Din păcate, tata s-a stins din viaţă, dar nucul veghează şi acum. A rămas să-l îngrijească mama. Nucul ne dă sentimentul că tata ne e încă alături, în momentele importante ale vieţii, căci a crescut cu dragostea lui, la fel ca noi.”

Lângă nucul bătrân, amintirile ne dau ghes mai mult ca oricând.

Sursa foto: 123rf.com