“Voi fi cât se poate de sinceră cu voi, spunându-vă, chiar cu riscul de a părea puţin egoistă, că povestea mea e cea mai frumoasă pentru mine. Poate fi considerată şi o poveste de dragoste obişnuită, şi o poveste de viaţă plină de tristeţe şi fericire deopotrivă. Însă ce-mi doresc foarte mult este ca experienţa mea să picure măcar un strop de speranţă în sufletele celor care visează cu nerăbdare la clipa în care vor deveni părinţi sau celor cărora le e frică să mai viseze la un astfel de moment binecuvântat. Căci nimic nu e întâmplător.

Nimic nu e întâmplător în viață

Pentru mine şi soţul meu începuse numărătoarea inversă până la marele miracol pe care îl poate trăi o familie: naşterea unui copil. Ştiam deja că va fi fetiţă. O aşteptam cu sufletul la gură şi alesesem şi un nume. Într-o zi, a venit şi clipa cea mare. După un travaliu lung şi inutil, medicii au hotărât că trebuie să mă supun unei operaţii cezariane de urgenţă. Din nefericire, era târziu deja. Micuţa mea obosise. Era prea devreme să lupte cu viaţa. Cum a fost posibil? După 39 de săptămâni de sarcină fără probleme, după atâtea vise şi speranţe, totul s-a spulberat. Au rămas doar întrebări fără răspuns şi singura consolare ce venea din partea tuturor suna astfel: «aşa a fost destinul». Nimic nu e întâmplător.

Nu înceta să speri!

Luni de zile am trecut prin cele mai grele momente din viaţă. Nu pot descrie cu cât amar am împachetat toate lucruşoarele care o aşteptau pe fetiţa mea. Pătuţul‚ hăinuţele, jucăriile… Am dezlipt de pe pereţi figurinele din camera care-i era destinată şi care se transformase în loc de plângere. Fiecare copil pe care-l vedeam mă făcea să plâng. e ce a trebuit să mi se întâmple aşa ceva tocmai mie? Treptat, am înţeles că destinul nu e totuşi mistic, că fiecare dintre noi avem de primit o piatră de încercare, dacă nu chiar mai multe. De aici am găsit şi puterea de a mai spera.

Într-o zi, mi-am zis: gata cu plânsul! La 34 de ani eram încă tânără. Convinsă că timpul e de partea mea, am început să-mi îndrept privirea mai mult către cer. L-am rugat pe Dumnezeu să nu mă lase şi să-mi răsplătească suferinţa, căci îmi doream cu toată fiinţa mea un copil sănătos, zglobiu, frumos… Voiam să-i aud ţipătul din prima secundă de viaţă, să-l ţin în braţe, să fiu fericită că trăiesc, să simt că am într-adevăr o familie împlinită. Şi ruga mea a fost auzită.

Lacrimile de bucurie sunt nepreţuite

După 10 luni am rămas din nou însărcinată. Visul de a deveni mamă s-a împlinit! Băiatul meu a venit pe lume pe 11 ianuarie. Era cel mai greu bebe din ziua respectivă, cu 3,8kg. Şi-a făcut intrarea în lume printr-un ţipăt viguros, sănătos, arătându-mi parcă ceea ce ştiam deja: cineva, acolo sus, a avut grijă de noi. Au fost şi câteva “coincidenţe”, pe care doar mâna destinului le putea scoate în cale: medicul poartă acelaşi nume de familie cu noi, colega de salon, care ulterior mi-a devenit prietenă‚ pierduse un băieţel tot în același an cu mine.

Iar în aceeaşi zi cu fiul neu s-a născut o fetiţă, Lorena, aşa cum am vrut s-o numesc pe fiica mea. În plus, eu şi noua prietenă avem aceeaşi vârstă, iar numele şi prenumele soţilor coincid. Până şi mamele noastre se numesc la fel. Ce ţi-e şi cu destinul ăsta! Micuțul a împlinit de curând 2 ani şi dintr-o mogâldeaţă neajutorată s-a transformat într-un băiat plin de personalitate. Nu ne mai dorim decât să crească sănătos şi voinic alături de noi, părinţii, care-l vom ajuta să devină om într-o lume ce sperăm să fie mai bună.”

Sursa foto: 123rf.com