“Chiar dacă pare puţin ciudat pentru unii, la 52 de ani, în vara lui ’99, mi-am făcut bagajele. Și mi-am luat zborul, curoajoasă, către “tărâmul făgăduinţei”, aşa cum mulţi consideră America. Deh, mirajul american… Speram că după jumătate de an de şedere acolo voi reveni în ţară mai puternică. Și, de ce nu, mai valoroasă, datorită banilor câştigaţi prin muncă, peste ocean. Unde puţini sunt aceia care au norocul să ajungă. Am plecat atunci fără să privesc înapoi. Deşi lăsam acasă o familie deosebită, un soţ extraordinar şi cea mai frumoasă pereche din lume, fiul meu şi scumpa lui jumătate, însărcinată în luna a şasea. Nici nu bănuiam atunci ce însemna să ştiu că sunt bunică.

Nici mirajul american nu lecuiește dorul

Dorul pentru nepotul nenăscut nu mă lăsa să trăiesc. Din păcate, înainte de a pleca din ţară, nimeni nu-mi prezentase şi partea negativă a vieţii în Statele Unite, mai ales ca străin. E drept că nimeni nu m-a obligat să fac pasul acesta. Dar nu am rezistat tentaţiei de a câştiga ceva bani şi a asigura fiului meu un viitor mai bun, iar mie şi soţului zile de bătrâneţe liniştite.

Ei bine, norocul nu m-a aşteptat în aeroportul din New York. Chiar dacă în spate aveam o carieră îndelungată ca profesoară de limba engleză. Am aşteptat destulă vreme să fiu acceptată într-o familie care să-mi aprecieze cunoştinţele în domeniul gospodăresc, dar şi cele educative, fiindcă aş fi fost o bonă pe cinste. Cânt şi la pian, mă pricep bine la înot, tenis şi baschet, precum şi la alte materii necesare în educarea unui copil.

O perioadă am strâns din dinţi şi am mers mai departe. Dar, în ziua în care s-a născut primul meu nepot, am simţit că nu mai rezist. Până la vârsta aceea nu simţisem durere mai mare. Deşi nu îmi văzusem nepotul, în fiecare noapte visam cum îi aştern pătuţul, cum îi dădeam să mănânce… La telefon, îi auzeam doar gânguritul. Iar când începea să plângă simţeam că mă topesc şi mă scurg prin receptor până acasă.

Sunt cea mai mândră bunică

În fiecare zi îmi spuneam: mult a fost, puţin a rămas. Pe data de 14 decembrie aveam bilet de întoarcere în ţară. Chiar şi de-ar fi botezat o stradă din New York după numele meu, tot nu mi-aş mai fi prelungit şederea acolo. Cum aş fi putut să rămân departe de casă şi să ratez primul Crăciun alături de nepotul meu?

De atunci, au trecut ani. Familia mea s-a îmbogăţit şi cu o mândreţe de nepoată. Mulţi mă întreabă de ce nu plec din nou în America. Căci viză am, iar nepoţii sunt destul de mărişori încât să putem comunica. Dar ce suflet aş avea să stau departe de ei, să pierd clipe preţioase din viaţa lor şi totodată şi a mea?”

Sursa foto: Shutterstock