„Dumnezeu a făcut în aşa fel încât lumea minunată pe care a creat-o să fie plină de culoare şi lumină, să fure priviri. Încă din primele clipe ale vieţii facem cunoştinţă cu lumea. Deschizând ochii şi încercând să pătrundem prin perdeaua de raze şi umbre ce ne înconjoară. Mai târziu, zâmbetul blând al mamei, un răsărit de soare, un câmp plin de flori ne fac să tresărim de emoţie. Din nefericire, unii dintre noi nu pot trăi miracolul acestor întâmplări aparent obişnuite. Deşi nu pot să vadă, sunt totuşi senini, zâmbitori, optimişti. Se bucură de viaţă şi îşi acceptă destinul cu fruntea sus. Ceea ce la început am tratat ca pe o dramă a familiei mele, acum mă face să cred că e o binecuvântare divină. Fiul meu e nevăzător. Iar faptul că iubirea e oarbă e cât se poate de adevărat.

Iubirea e oarbă, dar și nevăzătorii visează

Când credeam că viitorul copilului meu e pecetluit, sortit să rămână în întuneric, Dumnezeu şi-a aplecat privirea asupra lui. A făcut în aşa fel încât s-o întâlnească pe ea, o fată minunată, frumoasă, cu părul lung, blândă, veselă, optimistă şi plină de viaţă. Împărtăşeşte pasiuni comune cu el. Și poate că asta i-a făcut să-şi unească sufletele prin iubire. Îi plac muzica, poezia, dansul, florile… Şi, ce e cel mai important, este alături de el în fiecare clipă, dându-i putere. Fiul meu, deşi nu vede şi poartă proteze auditive, are o voce îngerească. Ce nu poate lăsa indiferentă nici măcar o inimă de piatră.

El visează să ajungă preot, să-l slujească pe Dumnezeu. Sunt două suflete care îşi împart fericirea, visele, dorinţele, suferinţa şi neputinţa. Cine s-ar fi gândit, atunci când s-au cunoscut, la şcoala specială, că vor ajunge să fie nespărţiţi? Se iubesc mult. Se plimbă împreună, trăiesc din plin bucuriile vieţii. Chiar dacă au nevoie de supravegherea părinţilor la orice pas. Şi nu se dau înapoi nici de la treburile casnice.

Dragostea de mamă învinge mereu

Poate că pentru multă lume pare ciudată fericirea mea. Însă aşa a vrut Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac pentru copilul meu nu mi se pare a fi un sacrificiu. Merg la şcoală zilnic cu băiatul meu, stăm împreună în bancă, iau notiţe la lecţii, apoi trec prin materia învăţată alături de Bogdan. E o muncă titanică, pe care am acceptat-o amândoi, dar merită din plin. Depăşindu-şi limitele şi luptând împotriva destinului poate puţin cam dur, sunt cu adevărat două suflete pereche, două inimi ce bat la unison. Pentru a nu se simţi singuri în lumea lor, recent i-am înscris în Asociaţia ,,Dai o şansă’’, din Alexandria. Astfel, au ocazia să cunoască şi alţi copii cu probleme şi participă împreună la tot felul de activităţi artistice, religioase, la serbări, petreceri. Au găsit acolo oameni ca ei, faţă de care îşi pot deschide sufletul fără frica de a fi desconsideraţi. Până şi eu, ca mamă, am în învăţat să trăiesc în lumea aceea frumoasă, doar a lor, şi cred că toţi ar trebui să facem la fel: să simţim viaţa înainte de o vedea.”

Sursa foto: 123rf.com