Iubesc copiii mai mult decât pe mine însămi. Să fii babysitter e o vocație

„Încă din tinereţe am fost o femeie foarte pretenţioasă. Nu găseam nicicum bărbatul potrivit pentru mine. Deşi eram curtată de mulţi domni deosebiţi. Mi se părea că niciunul nu este demn de mine. Și fiecăruia îi găseam nod în papură. Aşa am ajuns să-mi petrec viaţa fără un suflet pereche alături. Și, ce e mai trist, fără bucuria de a-mi creşte propriul copil. Pentru că iubesc copiii nespus. Aş fi putut să fac un copil. Însă, la vremea aceea, era o ruşine să dai naştere fără să fii căsătorită. Dar nu regret nimic. Şi asta pentru că Dumnezeu mi-a oferit şansa de a-i avea aproape pe nepoţii mei, copiii surorilor mele. Ei mi-au luminat viaţa şi de ei sunt foarte mândră.

Ocupaţia de baby-sitter mi se potriveşte ca o mănuşă

După ani de zile în care am schimbat mai multe locuri de muncă, am ajuns din localitatea mea natală în al oraș. Ultima perioadă de activitate mi-am petrecut-o la o fabrică de confecţii, ca ofiţer de serviciu. Am trecut şi prin şomaj iar acum sunt bonă. Sau babysitter, cum este cunoscută, mai modern, această ocupaţie.

Dar până să încep să am grijă de alţi copii mi-am dedicat tot sufletul şi timpul nepoţilor mei. Pe Radu Daniel, unicul băiat din familia noastră, fiul surorii mele mai mari, l-am educat ca şi cum ar fi fost fiul meu. Acum are 32 de ani, este profesor de matematică şi locuieşte de 2 ani în Canada, împreună cu soţia şi cele două superbe fetiţe ale lor. Mă simt bunică, deşi nu am putut să mă bucur de această denumire.

Iubesc copiii și mă simt împlinită

Chiar dacă norocul nu mi-a surâs aşa cum mi-aş fi dorit, mă simt împlinită. Sunt fericită să suplinesc dragostea unei mame, când mă aflu în preajma copiilor care au nevoie de cineva alături atunci când părinţii lor sunt la serviciu. Mi se umple inima de bucurie când văd cum chipul unui micuţ se luminează cu un zâmbet larg atunci când mă vede şi îşi deschide mânuţele larg să mă îmbrăţişeze. Vlăduţ, băieţelul de un an şi jumătate pe care-l am acum în grijă, mi-a oferit şansa de a-i asculta fiecare gângurit, de a-i îndruma primii paşi, de a construi împreună primele figurine din cuburi şi de a-l auzi rostind primele cuvinte. Poate că aşa a fost să fie soarta mea, să mă fac utilă umplând golul din inima mea cu dragostea primită în dar din partea copiilor pe care îi cresc, de multe ori poate chiar mai bine decât ar putea-o face părinţii lor.”

Sursa foto: 123rf.com