Întâmplări adevărate: "Povestindu-ne dezamăgirile amoroase ne-am îndrăgostit"

Sunt patru ani de când un eșec la admiterea la facultate mi-a schimbat viața complet, scoțându-mi-l în cale, chiar în acele clipe de coșmar pentru mine, pe Marius, soțul meu! Dragostea la prima vedere ne-a făcut să ne căsătorim aproape imediat, doar câteva luni mai târziu!

Părinții mei au divorțat când eu aveam vreo cinci ani. Deși, în cele mai multe dintre ca­zuri, copilul rămâne cu mama, eu i-am fost în­cre­din­țată tatei, dar nu mi-a părut rău. Până la majo­ratul meu, el a trăit numai pentru mine.
Sigur că trebuie să-i fi fost greu să mă crească de unul singur. O mai ruga uneori pe sora lui, pe mătușa mea, Paula, să-l aju­te sau să stea cu mine, când lipsea mai mult de acasă. Mă obiș­nu­isem să fiu răsfățata lor, să obțin cam tot ce-mi do­rea sufletul, așa că primul meu eșec, faptul că am picat la examenul de ad­mi­te­re la facultate, m-a marcat foarte mult.

La Timișoara, am stat la o prietenă de-a Paulei, Lucia, tot o femeie singură, care s-a atașat repede de mine și mi-a su­ge­rat să rămân la ea și să mai încerc o dată, anul următor. Cum nu eram hotă­râtă ce să fac, m-am întors acasă, numai că, la în­toa­­r­cerea mea, am dat acasă de… Adela. Aceasta era, chipurile, prietena tatei, care mi-a aruncat din prima zi niște priviri din care am înțeles că cel mai bine ar fi să-mi văd de drum și să-i las în pace.

M-am întors la Timi­șoara. Lucia m-a ajutat să mă angajez se­cre­tară la firma unde lucra ea. Aveam o leafă bunicică și nici nu dădeam în brânci muncind, așa că aveam timp să învăț. Nu­mai că ghinionul m-a urmărit și a doua oară, iar am picat. După ce am văzut că nu sunt pe listă, m-a podidit plânsul și, ca să nu mă vadă lumea, m-am ascuns într-un parc din apropiere. M-am așezat pe o bancă și am dat să-mi aprind o țigară, dar nu aveam bricheta la mine.
Și m-am pus iar pe bocit. De-abia după mult timp am realizat că nu eram singură pe bancă, la capătul celălalt fiind un bărbat. Mi-am șters ochii repede, am scos o țigară din pachet și l-am întrebat dacă are o bri­chetă. Mi-a întins una, mi-am aprins țigara, i-am mulțumit, apoi m-am în­tors cu spatele spre el și m-am adâncit în gândurile mele negre. După câteva clipe, m-am pomenit cu el în fața mea.
— Pot să vă ajut? Vi s-a întâm­plat ceva?

Am ridicat privirea și am văzut un băr­bat în toată firea, elegant, cu o ținută im­pre­sionantă. Mi s-a făcut rușine și i-am răspuns, scurt:
— Un fleac, am picat la admiterea la facultate! O să-mi treacă până mă mărit…
Am izbucnit în plâns, nemaiputându-mă controla. Tipul s-a așezat din nou pe bancă și și-a aprins o țigară. Eu am în­cercat să îngaim o scuză, dar lacrimile îmi curgeau fără oprire pe obraz.
— V-aș spune că e pă­cat să plângeți atât pen­tru un eșec la fa­cul­tate, dar, probabil, la vâr­sta pe care o aveți, vi se pare o ca­tas­trofă lucrul ăsta. Puteți da din nou la anul. Și în celălalt an, sau poate schimbați facultatea.
— Nu e numai asta, povestea e mai compli­cată, dar nu vreau să vă plictisesc…
— Promit să vă fac și eu o mărturisire dacă-mi povestiți totul. Nu vă faceți pro­bleme, sunt un bun ascultător. Cred că mi-am ratat meseria, aș fi fost un foarte bun psiholog.

„Îmi dau seama la ce trebuie să te gândești… Ce intenții poate avea un străin întâlnit pe o bancă în parc? Vino cu mine!”

Am început să-i povestesc, nici eu nu știu de ce, printre lacrimi, despre tata, care și-a sacrificat tinerețea pentru mine, dar căruia, acum, îi eram datoare să-l las să-și r­e­facă viața alături de femeia pe care și-o alesese. I-am spus și de prietenul meu Dan, un fost coleg de liceu, mai mare cu doi ani ca mine, care era deja student la Timișoara și îmi spu­sese că ne vom putea continua re­­lația (ce relație, că, de fapt, nu fusese încă mare lucru între noi) numai dacă in­tru la fa­cul­tate. După ce am căzut prima oară, l-am căutat și avea deja altă prie­tenă.

Bărbatul de lângă mine a surâs discret și mi-a spus că nici viața lui nu e mai gro­zavă. Trebuia să se căsătorească în urmă cu câteva luni, iar logodnica lui, care ple­case în străinătate, pentru un doctorat, l-a anunțat printr-un e-­mail că nu se mai în­toarce, pentru că a în­tâlnit un bărbat de care s-a îndrăgostit cu ade­vă­rat și îl roagă s-o ierte.
— Viața e complicată la orice vârstă, să știți… Trebuie să vă căliți…

Dintr-odată, a început să plouă cu găleata. Până ne-am ridicat și am fugit să ne adăpostim, eram amândoi uzi până la piele, mai ales eu, care aveam o rochie dintr-un material foarte subțire. Bărbatul a observat că mi-e frig și mi-a șoptit, discret, la ureche:
— Locuiesc foarte aproape. Îmi dau seama că sună aiurea, dar vă propun să mergem la mine să vă uscați și să aș­teptăm să se oprească ploaia. Pe urmă, vă conduc acasă. Locuiesc singur, dar nu sunt un individ periculos. Pot să vă dau buletinul, legitimația de serviciu… Nu știu cum aș putea să vă conving.
— Nu, nu vreau să vă jignesc, dar…
— Bine, îmi dau seama la ce trebuie să te gândești… a zis, tutuindu-mă, brusc. Ce intenții poate avea un stră­in întâlnit pe o bancă în parc? Vino cu mine!

Ajunși la el acasă, în câteva mi­nute mi-a oferit un prosop, niște tricouri uscate și o pereche de blugi.
— Tu schimbă-te, iar eu vin imediat cu niște cafea fierbinte.
M-am șters, m-am schimbat și l-am așteptat. M-a cuprins o stare de bine, de căldură și am ațipit. Nu știu cât am stat așa, dar, când am deschis ochii, el sorbea dintr-o ceașcă de cafea, lângă mine. Mi-a întins și mie o cană și o aspirină. Dintr-odată, mi-am dat seama că e târziu și biata Lucia o fi fost îngrijorată că n-am apărut încă acasă.
— Ar trebui să plec, s-a făcut târziu și cred că prietena la care stau e îngrijorată. Am uitat să-i dau măcar un telefon, iar mobilul nu mai are baterie…
M-a condus până în fața blocului și, înainte să ies din mașină, m-a întrebat pe un ton foarte serios:
— Crezi că ai suporta să mă mai vezi din când în când? Măcar să ne mai îm­păr­tă­șim eșecurile în viață. Îmi place să te ascult și am văzut că și tu ai răbdare cu mine.

Cred că m-am îndrăgostit… Să nu râzi de mine! E singura explicație pentru faptul că nu m-am prezentat!

Nu știu ce mi-a venit atunci, poate au fost ela­nul și inconștiența tinereții. M-am aplecat și l-am sărutat pe gură. Până să apuce să spună ceva, i-am scris, ca orice adolescentă infantilă, numărul meu de tele­fon în palmă și am dispărut în scara blocului.

Lucia fierbea în suc propriu. Trecuse prin toate stările. Era deja întuneric când am intrat pe ușă.
M-am dus în camera mea, m-am trântit în pat și am început să mă gân­desc la omul minunat pe care-l cunoscusem și pe care nici măcar nu știam cum îl cheamă. „Ce caraghioasă sunt! Nici eu nu i-am spus nu­mele meu! O fi crezut că sunt o răzgâiată care a pri­mit până acum totul de-a gata de la viață! De fapt, nici nu s-a înșelat prea mult“.

Aș fi vrut să-i povestesc totul Luciei, dar m-am temut să nu i se pară aiu­rea să te îndrăgostești de un om pe care nu știi cum îl cheamă și pe care-l cunoști doar de câteva ore. „De fapt, el m-a între­bat dacă vreau să ne mai vedem, nu eu! În­seamnă că și lui i-a plăcut de mine!“

Înainte să mă bag în pat, mi-am pus telefonul la încărcat și imediat a început să sune.
— Cred că m-am îndrăgostit… i-am au­zit vocea. Să nu râzi de mine! E singura ex­plicație pentru faptul că nu m-am pre­zentat! Nici tu nu mi-ai spus numele! Alo! Mă auzi?
— Monica, așa mă cheamă. Și eu te plac… Să fiu oare atât de norocoasă încât să întâlnesc un om ca tine?
— Mă cheamă Marius și am 36 de ani. Ți se pare mult? Trebuie să ți se pară mult. Probabil, tu nu ai încă 20…
— Am împlinit 19 ani. Dar asta nu în­seam­nă că mai sunt un copil. Mă întreb însă cum un bărbat ca tine se poate în­dră­gosti, și încă la prima vedere, de o fată aiurită și neștiutoare ca mine.
— Femeile care sunt de vârsta mea vor doar carieră, vor să fie șefe, să câștige mult, să conducă des­tine. Nu le mai interesează viața de familie, arareori își doresc copii, iar dacă și-i doresc, ar vrea să stea soții acasă, să-i crească. N-aș avea nimic împotrivă să-mi cresc copiii, îmi plac foarte mult, dar, în iubire, trebuie să fie întotdeauna doi. Nu poți face nimic de unul singur. Vrei să te măriți cu mine?
— Dumnezeule, dar mă cunoști doar de câ­teva ore!
— Mi-e teamă să nu mi te fure alt­cineva! Nu-mi răspunde acum. Te las să te gândești. Noap­te bună!
M-am dus repede la Lucia și i-am povestit totul, cu lux de amă­nun­te. Când am terminat, plângea.
— De ce plângi?
— E atât de frumos! Cred că e un om minu­nat!

Am sunat-o pe Paula și am chemat-o la Timișoara. După ce l-au cunoscut pe Marius, amândouă au devenit exuberante și pline de viață, de parcă întâlniseră băr­batul ideal. Erau fericite pentru mine și nu mai conteneau să-mi spună cât de noro­coasă sunt.

Ne-am căsătorit chiar în luna aceea și am plecat la părinții lui, în Statele Unite, unde trăiau de mulți ani. Acolo însă am avut parte de o surpriză.

Tatăl lui Marius, care emigrase înainte de ‘89, se recăs­ă­­to­ri­se în America tot cu o român­că, care era nimeni alta decât… mama mea. Eu am recunoscut-o datorită meda­lio­nului de la gât, de care nu se despărțise nicio­dată când eram eu mică și pe care con­ti­nua și acum să-l poarte.

N-am știut nicio­dată de ce ține atât de mult la el.

Ea a tresărit când mi-a auzit numele, pentru că Marius m-a pre­zen­tat ceva de genul „Monica – fostă Popa, actuală – Miha­lescu“. Atunci am știut că m-a recunos­cut.

Dar asta a fost tot. Nu mi-a spus nimic, nu m-a întrebat nimic, de parcă eram o sim­plă cunoștință. Nu i-am zis nici eu nimic lui Marius, n-am vrut să-i stric buna dispoziție.

I-am mărturisit abia când ne-am întors acasă. A fost șocat de comportamentul ei și mi-a zis că relațiile dintre ei doi au fost întotdeauna încordate, dar că, de dragul tatălui lui, n-a obiectat în niciun fel.
Ciudat lucru: mama uitase că are un copil sau își dorea să uite, iar tata era atât de absorbit de femeia din viața lui, încât nici la nuntă n-a venit… Tocmai el, care cândva mă diviniza! Așa mi-am dat seama că Marius este cu adevărat o bine­cu­­vân­tare în viața mea.

Întâmplări adevărate: “Adulterul în preajma casei este foarte periculos!”