Icoanele pe ouă sunt daruri inedite, zugrăvite cu har divin

În aceste zile, când intrăm în biserică mai smeriţi ca oricând, chipurile împietrite ale sfinţilor de pe pereţii lăcaşurilor sfinte par să prindă viaţă. Şi, sub măreţia lor, întrebări fără răspuns ne copleşesc. Rar se întâmplă să păşeşti într-o casă de creştini, în care să nu troneze, la loc de cinste, măcar o icoană. Este locul acela unde, în prea puţinele momente de linişte, te simţi mai aproape de Dumnezeu. Vorbind despre Ştefan Stoiu, se poate spune, fără rezerve, că omul acesta a căpătat deja aripi de înger. Căci icoanele pe ouă nu sunt la îndemâna oricui, mai ales la dimensiuni miniaturale.

Uns cu mirul artei

S-a născut într-un orăşel dobrogean. Într-o “aşezare mirifică, între dealuri cocoşate de bătrâneţe”, numit, pe limba turcilor de odinioară, «tatăl pădurilor» sau Babadag. Ştefan Stoiu se simte legat de locurile copilăriei. De fapt, acolo şi-a dovedit, încă de mic, talentul.

“Desenam şi ciopleam cu o uşurinţă ieşită din comun. Mi-amintesc cum într-un an, de 1 martie, neavând bani, am cioplit în lemn, cu un cuţit, o rândunică. Am legat de ea un şnur de la un mărţişor mai vechi şi, impresionată de gestul meu, mama a plâns ore în şir. Mica mea „sculptură” a emoţionat-o atât de mult!”.

Anii au trecut şi Ştefan a urmat calea harului cu care a fost înzestrat. Profesia lui? Pictura. Acum vreo 30 de ani a ajuns la Brăila. A pictat decoruri şi s-a ocupat de butaforie la teatrul «Maria Filotti». Apoi la teatrul pentru copii «Cărăbuş». Cum partea financiară i-a dat bătaie de cap după ’89, în 2002, a plecat în străinătate. Pentru a le oferi copiilor săi ceva mai mult. Cine avea să ştie că drumul acela avea să-i schimbe definitiv viaţa?

“Eram credincios. Dar după ce cade pe tine un container de 3 tone, îţi zdrobeşte picioarele şi scapi cu viaţă, nu poţi să gândeşti decât că Dumnezeu şi Îngerul păzitor ţi-au întins câte o mână.”

Oul, forma perfectă

Deşi Îi mulţumeşte că a scăpat cu viaţă, Ştefan se roagă. În fiecare zi. Vrea ca Dumnezeu să-l ierte că nu mai poate îngenunchia să-şi spună rugile. “Nu mai pot lucra şi de multe ori mă enervez, pentru că sunt un om energic, căruia îi place munca. Dacă vă mai spun că în Babadag, am fost baterist şi solist într-o formaţie pop-rock, că am fost dansator într-un ansamblu folcloric, veţi înţelege ce e în sufletul meu acum”.

Drept urmare, a reluat o îndeletnicire mai veche, unică şi plină de strălucire: pictura pe … ouă. “Pe mine nu m-a atras fragilitatea, ci forma acestui simbol al creaţiei, suprafaţa lui convexă. Mi-am spus că pe o formă perfectă nu se pot picta decât imagini perfecte. Este foarte important cum execuţi desenul, să nu deformeze imaginea, să ai senzaţia că, din orice unghi ai privi, ai în faţă o suprafaţă plană.”

Fie că sunt de găină sau de gâscă, fie de prepeliţă, fazan ori de struţ, ouăle necesită tehnici speciale înainte de a se transforma în opere de artă. Maestrul nu le goleşte, căci, spune el, asta le conferă o rezistenţă mai mare în timp.

“Se spune că după 100 de ani, în interior se formează o boabă de chihlimbar. Dar cine poate şti dacă e adevărat?”, se întreabă Ştefan. Cu ouăle de struţ, treaba e ceva mai complicată. Trebuie şlefuite, pentru că au coaja poroasă şi lucioasă. Pe care acuarela sau tempera nu aderă. Ce rezultă? Răspunsul artistului e modest: “Las posibilii clienţi să aprecieze. Un lucru vreau însă să fie cunoscut: din câte ştiu, sunt singurul din ţară care face aşa ceva !”

Icoanele pe ouă, nelipsite de Paşti

Nu doar pentru că îşi dedică două sau cine le mai ştie numărul câte ore înnobilării oălor, se simte Ştefan atât de apropiat sufleteşte de marea sărbătoare a creştinătăţii.

“Am vrut să dau mai multă strălucire mesei de Paşti, sub imboldul unor promisiuni făcute mamei în copilărie. De mic „căscam” gura la vopsitul ouălor de Paşti. Pentru mama era un adevărat ritual, o artă. Foiţe de ceapă, frunzuliţe, crenguţe mlădioase, ghiocei, toporaşi, lăcrămioare… toate erau strecurate pe ouă, sub un ciorap fin de mătase, apoi scufundate în diferite culori… Ieşeau imagini de vis. Şi mereu îi promiteam mamei că „anul următor am să le fac eu !”.

N-am reuşit atunci. Păcat că mama nu mai e, să vadă că băiatul ei a început să-şi ţină promisiunile. Ba chiar că mi-am întrecut „profesorul”.” Ca un paradox, pe masa de Paşti a familiei Stoiu sunt doar ouă roşii, vopsite de stăpâna casei. Cât despre ouăle pictate de Ştefan, nu mai au parte niciodată de ele în această perioadă. Cum aceasta este singura lui sursă de venit acum, pe de o parte se bucură când are clienţi. Pe de altă parte însă, i se rupe sufletul.

Arta nu e apreciată la noi

Din păcate, “tradiţiile în România se mai păstrează doar sus la munte, unde „democraţia” încă nu a stricat frumosul.”, spune Şerban, care ar “dori măcar pentru o clipă să mai fiu copil, să-mi cumpere părinţii pantofiori de lac şi hăinuţe noi, cu care să mă fălesc puţin prin oraş, apoi să caut vânzătorii de sirop şi cocoşei pe băţ, să iau ouă roşii cu care să „plătesc” o tură, două cu leagănul, la bâlci.”

“Mă mândresc că icoanele pe ouă pictate de mine sunt acum în Canada, Franţa, Belgia, Ungaria… Chiar şi la primarul din Lisabona au ajuns. Sunt însă mâhnit că în ţară nu prea sunt cunoscut, neavând vreodată posibilitatea de a-mi expune lucrările. Aş dori ca ceea ce fac să ajungă la cât mai mulţi iubitori de frumos, care înţeleg migala şi străduinţa.”

Atât le iubesc pe toate, mai ales icoanele pe ouă! Când le dau, parcă rup ceva din mine. Dar nici nu vă închipuiţi cât câştig din dorinţa de a nu face pe cineva să râdă de ce fac.

Sursa foto: arhiva personală