Focul a mistuit totul. Am rămas fără nimic. Dar poate Dumnezeu a vrut să ne mute în casă nouă

Eşti în faţa unui obstacol ce pare imposibil de trecut? Te simţi la pământ şi eşti convinsă că nu te vei mai putea ridica niciodată? E timpul să priveşti realitatea cu alţi ochi, să înveţi din experienţele triste ale unor oameni care au reşit să învingă vitregiile soartei.

Sunt momente în viaţă când ai senzaţia că nimeni şi nimic pe lume nu-ţi poate umple golul din suflet. Un accident îţi fură într-o clipă tot ce aveai mai scump. Eşti nevoit să-ţi părăseşti casa în care ţi-ai petrecut 20 sau 30 de ani, să laşi în urmă rodul muncii tale şi noiane de amintiri. Mai poţi trăi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să faci loc unui nou început, de la zero?

Focul a mistuit, dragostea a rămas

Erau tineri şi frumoşi când Irina şi Ioan s-au căsătorit, în urmă cu 48 de ani. Toată lumea din sat îi admira, căci aşa pereche rar puteai întâlni. Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că familia Muntean va avea de suferit. Şi asta pentru că erau cunoscuţi drept oameni vrednici, gospodari, cu frica lui Dumnezeu. Au agonisit din munca lor tot ce le trebuia pentru a le putea oferi copiilor, cinci la număr, o viaţă tihnită. Nici nu s-ar fi putut altfel în inima Maramureşului, unde, potrivit obiceiului, cel ce nu o duce bine e leneş.

Toate ar fi fost bune şi frumoase. Copiii au crescut. Cei mari s-au dus pe la casele lor şi le-au dăruit părinţilor bucuria de a fi bunici. Iar cei mici s-au ţinut de şcoală. Nenorocirea s-a cuibărit însă în familia lor. Poate şi pentru că i-a plăcut armonia care domnea până atunci acolo. Cum cere tradiţia, majoritatea caselor maramureşene sunt făcute din lemn. Aşa era şi cea în care au locuit o viaţă Irina şi Ioan. Chiar înaintea sărbătorilor de iarnă, în 2004, pe când Irina, gospodină desăvârşită, trebăluia prin bucătăria din curte, focul a pus stăpânire pe “casa cea mare”.

“Apoi, nici nu ştiu când a ars totul. Din perdele zburau bucăţi de scrum, ca nişte fluturi negri. În câteva minute, am rămas fără nimic. În casă era mama soacră cu nepoţelul meu, care abia învăţa să rostească primele cuvinte. Ce spaimă am tras atunci, nu doresc la nimeni!”, îşi aminteşte Irina cu lacrimi în ochi. Focul a mistuit totul.

În toate există şi un dram de noroc

Deşi pare greu de crezut, Dumnezeu nu a lăsat de izbelişte familia Muntean. Disperarea lor era şi mai mare atunci, la gândul că banii lăsaţi în grija lor de ginere, vreo 3000 de euro, s-au făcut scrum. Însă nu a fost aşa. Banii erau puşi bine la păstrare, între nişte discuri vechi, de vinil. Nu au ars şi acesta a fost marele lor noroc. Cel de Sus le-a protejat şansa unui nou început. Cel puţin aşa crede Ioan: “Oamenii din sat nu ne-au lăsat la greu. Tare mult ne-au ajutat, cu ce au putut: fie bani, fie haine şi chiar cu materiale de construcţii. Dar un an de zile am trăit cu toţii în şopron, deasupra grajdului cu animale. Fata cea mare şi-a alăptat copilul acolo. Iernile sunt grele pe la noi, da’ nu ne-am lăsat. Acum avem mai mult decât am visat. Numa’ că o să rămânem doar eu şi nevasta aici, că toţi copiii pleacă. Unii lucrează, alţii la şcoală… Aşa greu cum le-o fost, le-o plăcut cartea. Eu asta cred, că Dumnezeu a vrut să ne mutăm în casă nouă.”

Sursa foto: 123rf.com