„Mereu mi-a plăcut să ascult poveştile oamenilor. Fiecare destin e impresionant în felul său. Iar eu mă emoţionez de fiecare dată, uitând parcă momentele grele prin care am trecut chiar eu. Acum, când păţaniile de demult sunt doar amintiri, aş vrea să le împărtăşesc tuturor. Căci dragostea e o lecţie de viaţă, pe care mie nu a avut cine să mi-o dea la timpul potrivit.
Dragostea e o lecţie
Sunt convinsă că cele mai tinere nu vor înţelege, însă aşa s-a întâmplat. M-am trezit femeie măritată, la o vârstă la care majoritatea fetelor din ziua de azi sunt considerate copii. Nu a fost iubire şi nici nu am „călcat strâmb”, aşa cum ţi-ai putea imagina. Trebuia să ne căsătorim pentru că aşa au vrut părinţii. Eu şi soţul meu ne-am născut în 1944, în perioada celui de-al doilea război mondial. Soţul a venit pe lume la doar câteva luni după ce tatăl său a murit pe front şi nici în ziua de azi nu se ştie unde a fost îngropat.
Mama soţului s-a recăsătorit curând, a mai născut două fete, astfel că şi-a trimis copilul la bunicii din partea tatălui. Noua ei familie era mult mai importantă, motiv pentru care a şi preferat să-şi ţină la distanţă primul copil, să se înstrăineze. Bunicii, oameni destul de în vârstă, îndureraţi după moartea unui fiu, au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a-i oferi micuţului o copilărie lipsită de griji. Am crescut pe aceeaşi stradă, eram vecini. Cine avea să ştie că, după ani de zile, vom ajunge să ne unim destinele pentru totdeauna? Dragostea e o lecţie.
Cum e să devii femeie la 15 ani?
Eram o fată mândră, frumoasă, curtată de mulţi băieţi. Şi asta în ciuda faptului că părinţii mei nu m-au lăsat să învăţ prea multă carte. Considerau ei atunci că 4 clase sunt suficiente pentru o fată, mai ales că nu aveau posibilităţi materiale să ţină în şcoli 4 copii. Vecina noastră, bunica soţului rămăsese văduvă între timp şi, dintre toate fetele din sat, a găsit ea de cuviinţă că tocmai eu aş fi cea mai potrivită pentru nepotul ei. Probabil se temea că se va stinge şi ea din viaţă şi va rămâne nepotul al nimănui. Părinţii mei au fost de acord, căci mai aveau de căsătorit două fete şi un băiat. Iar propunerea vecinei nu era decât avantajoasă pentru ei. Şi, uite-aşa, de voie de nevoie, la 15 ani m-am trezit femeie la casa ei. Nu s-au făcut actele imediat. Aşa era atunci. Eram practic doi copii.
La bine şi la greu, mereu împreună
Nevoia ne-a învăţat să ne respectăm, să ne ajutăm, să fim uniţi. Am muncit împreună, am luptat împotriva rudelor care-l priveau pe soţul meu ca pe un fel de slugă, uşor de exploatat. La 20 de ani, când am îmbrăcat rochia de mireasă şi ne-am căsătorit oficial, aveam deja doi copii, iar al treilea era pe drum. Viaţa s-a scurs ca un fum. Copiii noştri sunt părinţi la rândul lor şi ne-au dăruit nepoţi minunaţi. Din păcate, deşi trăieşte şi trece adesea pe la poarta noastră, mama soţului nu ne cunoaşte comorile casei, copiii şi nepoţii. Pe de altă parte însă, bunica soţului, cea care l-a crescut, deşi a fost oarbă vreme de 20 de ani, şi-a iubit strănepoţii, i-a îngrijit cum a putut când eu eram la muncă, la CAP.
A fost foarte greu să ne descurcăm dintr-un singur salariu ani de zile. Chiar dacă nu am fost bogaţi material, am avut parte de averi nepreţuite: dragoste, înţelegere şi copii minunaţi. Deşi acum sunt la casele lor, noi tot pentru copiii noştri muncim, aşa cum am făcut o viaţă. Împlinirile şi bucuriile lor sunt şi ale noastre. După aproape 40 de ani împreună, eu şi soţul suntem mai uniţi ca oricând. Iar atunci când trecutul lasă o lacrimă să curgă pe obraz, mulţimea de nepoţi ne aduce lumină pe chip, ne umple sufletul de bucurie şi ne dă putere să mergem mai departe.”
Sursa foto: 123rf.com