De 20 de ani, trăiesc o minune transformată în realitate

„Stau uneori şi mă întreb: oare câte femei pe lumea asta au curajul să spună cu mâna pe inimă că sunt fericite şi norocoase cu adevărat? Eu sunt mândră că pot să-mi strig fericirea în orice clipă. Mai ales că Dumnezeu a vrut să mă binecuvânteze cu cel mai frumos dar. Mi-a împlinit dorinţele ascunse. Și, de 20 de ani încoace, trăiesc ca într-un vis.

Tot ce e bun se naşte din iubire

A şi trecut vremea! De 20 de ani încoace! Doamne, cum s-a scurs timpul! Eram o copilă atunci când am întâlnit iubirea. Prinţesele din poveşti îl întâlnesc pe Făt frumos cel mult aşteptat. Aşa mi-a fost scos şi mie în cale băiatul la care am visat mereu. Era un tânăr înalt, blond, cu ochi albaştri… Poate chiar cu mult peste aşteptările mele. Simţeam că pentru noi comunicarea nu venea din cuvinte ci din adâncul sufletelor. Nu degeaba am ajuns să ne unim destinele pentru totdeauna.

Şi aşa se face că, de 15 ani, suntem soţ şi soţie. La bine şi la greu, mereu împreună. Nu, nu voi spune că am trăit mereu pe petale de trandafiri. Dimpotrivă, am avut parte de multe momente dificile. În care situaţia materială nu ne-a permis să trăim aşa cum ne-am fi dorit. Părinţii nu au fost de acord cu dragostea noastră şi, probabil pentru a ne da o lecţie de viaţă, dat fiind că ne-am căsătorit la frageda vârstă de 21 de ani, l-au lăsat doar pe bunul Dumnezeu să ne ajute să ne descurcăm.

De 20 de ani, cel mai frumos cadou: un bebe

Greu, uşor, aşa cum ne-a fost, ne-am obişnuit să trecem peste toate obstacolele pentru că ştiam că ne avem unul pe celălalt. Cum nici o dragoste nu e împlinită cu adevărat decât atunci când rodeşte frumos, acum doi ani, înaintea Sfintelor Sărbători de iarnă, familia noastră s-a întregit. Pe 23 decembrie, în ajunul zilei de naştere a soţului meu, la împlinirea a 34 de ani, i-am dăruit cel mai frumos cadou posibil: o mândreţe de băiat.

Şi pentru mine a fost o surpriză căci, pe parcursul sarcinii, în urma ecografiilor, mi s-a spus că voi aduce pe lume o fetiţă. Ne obişnuiserăm deja s-o alintăm «bombonica». Ba chiar o văzusem pe monitorul ecografului, dând din mânuţe, nerăbdătoare să iasă la lumină. Numai lacrimile de fericire de pe chipul soţului meu, atunci când şi-a văzut pentru prima dată fiul, m-au făcut să înţeleg cât de mult şi-a dorit acest copil.

Şi cei mai frumoşi trandafiri au spini

«Minunea noastră», aşa cum îl alintăm noi pe micuţul nostru Mihnea, a avut însă de suferit. Imediat după naştere, din cauza unui tratament necorespunzător dat de medicul neonatolog, pentru un icter prelungit, copilul a fost afectat la nivel neurologic. Eu am clacat în acele clipe. Noroc cu iubitul meu soţ şi cu ceilalţi membri ai familiei, care mi-au fost alături, m-au spijinit şi mi-au dat putere să lupt pentru fiul meu.

Dumnezeu a vrut să continuie şirul minunilor din viaţa mea şi acum, la 2 anişori, datorită unor medici cu suflet mare de la spitalul Bagdasar din Bucureşti, Mihnea e sănătos, bine dezvoltat şi jucăuş, ca orice copilaş de vârsta lui. Dar orice bucurie trebuie plătită cu un dram de tristeţe. Ca să reuşim să supravieţuim după cheltuielile mari, cu speranţa că vom putea trăi mai bine pe viitor, soţul meu a plecat la muncă în Spania. E tare greu fără el! Zilele acestea va fi alături de noi, în ţară, iar aceasta e cea mai bună ocazie de a-i spune cât de mult îl iubim, chiar dacă aude aceste vorbe zilnic, la telefon.”

Sursa foto: 123rf.com