Când ai copii de crescut, nu ai timp să-ți plângi de milă

„Aproape că nu-mi vine să cred că au trecut deja atâția ani. Parcă a fost ieri. Nu pot să-mi scot din minte clipa în care viaţa mea şi-a schimbat definitiv cursul şi a luat o întorsătură bruscă şi neaşteptată. Începând cu acea zi am descoperit în mine puteri nebănuite, am simţit că pot şi trebuie să reuşesc în tot ceea ce până atunci mi s-ar fi părut a fi imposibil. Căci, când ai copii, viața nu-ți mai aparține.

Viața se joacă uneori cu noi

Trecuseră 18 ani dintr-o căsnicie cum multe femei şi-ar dori să aibă. Şi eu şi Vasile lucram ca profesori. Împărtăşeam aceleaşi pasiuni, idealuri şi dorinţe. Visam frumos şi aveam o sumedenie de planuri. În special în ceea ce privea viitorul celor mai de preţ avuţii ale vieţii noastre de cuplu, Alina, care pe atunci avea doar 10 ani, şi Cezar, în vârstă de 16 ani.

Era în primăvara lui ’90, anul schimbării pentru toţi românii. Un an în care viaţa mea a căpătat un alt sens. Dar nu acela pe care l-aş fi dorit. Chiar în a doua zi de Paşti, inima lui Vasile a cedat. Și a refuzat să mai bată. Dintr-o dată m-am trezit pusă faţă în faţă cu destinul. Nu aveam timp să-mi plâng de milă. Nici nu-mi permiteam luxul de a mă retrage în propria carapace şi de a petrece clipe în şir doar cu mine şi cu amintirile. Trebuia să fiu un model pentru fetiţa mea. Ea abia începea să-şi dea seama ce se petrece în jurul ei. Dar şi pentru fratele ei, adolescentul rebel, în educaţia căruia orice pas greşit ar fi putut fi fatal. Mai mult, elevii mei nu aveau nevoie de o epavă la catedră.

Citește și

E greu să-ți controlezi destinul când ai copii

Cu iubirea unei mame nu te joci. Deşi mi-a fost foarte greu să-mi ascund lacrimile într-un colţişor al sufletului doar de mine ştiut, mi-am luat inima în dinţi şi am pornit pe noul drum. Ştiam că Vasile va fi mereu alături de noi şi nu ne va lăsa la greu. De acolo, de sus, mi-a dat putere. Și m-a ajutat să nu mă simt niciodată singură. Nu zic că a fost uşor, dar am reuşit.

Acum sunt “tânără” pensionară şi mă bucur că băiatul meu a călcat pe urmele tatălui său. Este și el profesor. Și Alina este, la rândul ei, tot profesoară, s-a căsătorit și este fericită la casa ei. Cum încă nu am nepoţei să-mi umplu timpul, Tano, cățelul nostru, a devenit confidentul meu, dar şi o mare bătaie de cap. Ce poţi să-i faci unui cățeluș mereu pus pe şotii şi jucăuş? Acum nu-mi rămâne decât să mă bucur de dragostea copiilor mei şi să visez la clipa în care voi deveni bunică.”

Angela M. – e-mail

Sursa foto: 123rf.com