Puterea binecuvântării, o binefacere pentru suflet

Binecuvântarea este un dar de suflet pentru cel care o primește. Este vorba bună a părintelui care își ocrotește copii, este încurajarea preotului pentru credincioșii care caută sprijinul lui Dumnezeu. Puterea binecuvântării ne alină sufletul și nu trebuie să uităm niciodată să o cerem în momentele grele.

Biblia ne spune că omul a fost prima ființă care a primit binecuvântarea divină. Dumnezeu le-a dat suflet lui Adam și Evei și i-a binecuvântat: ”Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul!”

Începutul omenirii stă astfel sub puterea binecuvântării, așa cum i-a promis mai târziu Dumnezeu lui Avraam – ”Toți oamenii de pe pământ vor fi binecuvântați prin tine” (Geneza 12:3).

La rândul lor, aleșii Domnului, precum Avraam, Isaac sau Iacob și-au binecuvântat urmașii, soțiile și fii, binecuvântarea devenind o tradiție de familie.

Binecuvântarea Domnului este o revărsare de binefaceri și tot prin binecuvântare a înfăptuit Iisus miracole pentru credincioși.

Puterea binecuvântării, între protecție și profeție

În Vechiul Testament, binecuvântarea era unul dintre principiile importante ale credinței și ale unității familiei. Asemeni unui jurământ, binecuvântarea este un legământ și o promisiune. Este cea mai veche și cea mai puternică formulă prin care un părinte îi poate transmite copilului său grija și afecțiunea sa.

Îndemnul l-a dat bătrânul Isaac când a chemat lângă sine, pe patul de moarte, pe întâiul său născut să îi acorde binecuvântarea sa. Atât de important și de așteptat era gestul său, încât soția lui l-a îndemnat pe fiul mai mic să se ducă la căpătâiul tatălui și să fure binecuvântarea destinată fratelui său geamăn, care se născuse primul. Astfel, Iacob a fost cel care a primit binecuvântarea, iar aceasta a sunat ca o profeție, căci fiul cel mic avea să se bucure de toate darurile și cinstea proorocite.

De atunci, s-a păstrat tradiția ca părinții să își binecuvânteze copiii pentru că vorbele lor, împletite cu dragoste și credință, le poartă noroc și îi protejează.

Când este bine să îți binecuvântezi copiii

Prima binecuvântare din viața sa, trebuie să o primească fiecare copil chiar de la naștere.

Părinții săi, bunicii și nașii trebuie să îi ureze toate cele bune la început de viață.

Când cresc, în fiecare moment deosebit din viața lor, fie el fericit sau o încercare grea, copiii au nevoie de încurajare și susținere.

Binecuvântându-i, părinții trebuie să le vorbească despre calitățile lor deosebite și despre puterea lor interioară și trebuie să le arate copiilor că au încredere în ei.

Mai târziu, când se căsătoresc, când aleg un drum în viață sau când trec printr-o schimbare majoră, tinerii au nevoie de binecuvântarea părinților să fie împăcați cu alegerea făcută.

”Binecuvântarea pe care părinții o oferă copiilor reprezintă un moment cheie în ritualurile de trecere, fie că pleacă la studii, fie că se căsătoresc. Reprezintă acceptul sau acordul părintelui și se traduce prin „am toată încrederea că vei reuși, dar, dacă se întâmplă ca ceva să nu meargă bine, eu voi fi aici”. Copilul care dobândește binecuvântarea părinților va avea o stimă de sine crescută, va face apel la propriile lui resurse psihice și emoționale cu mai multă ușurință decât alt copil care, poate, nu a primit această binecuvântare. Binecuvântarea părinților funcționează pentru copil ca o plasă de siguranță pentru un acrobat: nu trebuie s-o vadă efectiv, dar o simte și îi este util s-o știe sub el. Copiii care nu primesc binecuvântarea au îndoieli, au conflicte interioare, sunt nesiguri sau prea înverșunati, au o deficientă gestionare a resurselor emoționale”, ne explică psihoterapeutul Cristina Rădulescu Ion.

Așa cum spunea arhimandritul Timotei Aioanei, prin binecuvântare  părinții invocă puterea lui Dumnezeu asupra copiilor lor și trebuie să ”o ceară numai pentru lucrurile esențiale” în momentele cheie.

Gestul magic al binecuvântării

În vremurile timpurii ale creștinismului, binecuvântarea era însoțită de un gest de liniștire și de încurajare. Cel care binecuvânta, părinte sau preot, își punea ambele mâini pe capul sau pe umerii celui binecuvântat.

Iisus binecuvânta copiii punându-și mâinile pe capul lor, pe apostoli i-a binecuvântat ridicând mâinile și privirea spre cer, de unde primea încuvințarea divină.

Gesturile sale au fost preluate și de preoți, care binecuvântau mulțimea ridicând mâinile, la încheierea slujbei, și rostind formule precum ”Pace vouă!”, ”Dumnezeu fie cu voi!”, ”Domnul să vă binecuvânteze!”

Prin ridicarea mâinilor, puterea binecuvântării invocă Duhul Sfânt, cel care coboară asupra credincioșilor pacea și harul trimise de la Dumnezeu.

Clericii binecuvântează ținând degetul mare, arătător și mijlociu ridicate și unite, iar inelarul și degetul mic strânse în palmă. Semnul crucii trebuie făcut cu mâna dreaptă pentru a împlini mesajul binecuvântării.

sursa foto: 123rf.com