Mari duhovnici ai României: părintele Nicolae Steinhardt

Scriitor și critic literar, un mare gânditor și eseist român, Nicolae Steinhardt se convertește la creștinism și alege viața monahală în ultima parte a vieții, dar nu renunță niciodată la scris. Un mare apărător al libertății, el nu se dezice niciodată de principiile și idealurile lui, refuză să colaboreze cu Securitatea și alege să îndure tortura și închisoare, în loc să depună jurământ fals împotriva fraților lui Constantin Noica.

Nicolae Steinhardt a fost condamnat la închisoare de fosta Securitate, a îndurat 12 ani de muncă silnică și 7 ani de degradare civică, pedeapsă care se dădea în secolul trecut în România pentru infracțiuni comparabile cu crima. Dar singura lui ”crimă” a fost aceea că nu a vrut să colaboreze cu regimul de opresiune și să depună mărturii mincinoase împotriva unui grup larg de intelectuali și scriitori români.

Primii ani ai vieții și studiile

Nicolae Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, părinții săi fiind evrei. Tatăl său a fost inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, director al unei fabricii de mobilă și cherestea. Steinhardt senior a participat activ la Primul Război Mondial, a fost rănit în luptele de la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

După școala primară, Nicolae Steinhardt urmează liceul Spiru Haret unde îi are drept colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat sau Marcel Avramescu. În timpul liceului, debutează în revista Vlăstarul și participă la cursurile de religie, fiind tot mai mult atras de cultul creștin.

După liceu, a urmat Facultatea de Drept, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Volumul de debut și principalele scrieri

Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui Nicolae Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura de stânga de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.

La scurt timp, publică alte două lucrări în limba franceză Essai sur la conception catholique du Judaisme și Illusion et réalités juives, apoi călătorește cu familia prin Europa timp de doi ani.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940 – 1944), dar reușește să se angajeze iar la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Este din nou înlăturat în anul 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. 

Arestarea și închisorile comuniste

În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicolae Steinhardt. Printre cei reținuți de Securitate se numărau Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti sau Marieta Sadova.

Steinhardt este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în Lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.

Botezul întru creștinism

Închisoarea, dar mai ales compania și sfatul marilor scriitori și gânditori creștini cu care împărțea detenția, îl determină pe Nicolae Stainhardt să ia hotărârea la care se gândea deja de foarte multă vreme. El cere să fie botezat întru creștinism.

În ziua de 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Botezul îl va determina pe cel ce avea să devină părintele Nicolae să scrie ”Jurnalul fericirii”, cea mai importantă dintre toate scrierile sale. Cartea reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.

Nicolae Steihardt va fi mutat în diverse închisori comuniste la Jilava, Gherla și Aiud până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Dărvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

Jurnalul Fericirii

Redactată la începutul anilor 1970, prima variantă a cărții este încredințată poetului Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972. Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, dar este confiscat[ a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu o difuzează în serial la postul de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul fericirii în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Viața la mănăstirea Rohia, în Maramureș

Nicolae Steinhardt a încercat să se retragă la o mănăstire încă din anul 1975, dar a fost refuzat în câteva locuri. La sfatul lui Constantin Noica, el ajunge la mănăstirea Rohia, unde este profund impresionat de biblioteca vastă. Aici este primit cu brațele deschise și se stabilește ca bibliotecar.

În anul 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. În ultimii ai vieții reușește să publice volumele: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și p[rintele Nicolae Steinhardt decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, pe 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, multi dintre ei colegi intru suferinta in inchisorile comuniste.