De ce se bate toaca la mănăstire și care este rolul ei

Toaca este omniprezentă în mănăstirile românești, iar cântecul ei este unul dintre cele mai plăcute sunete pentru mulți credincioși. Cine merge frecvent la mănăstiri așteaptă cu nerăbdare momentul în care se bate toaca pentru a intra la slujbă. Dar toaca este mai mult decât un instrument care îndeamnă la ascultare și rugăciune, ea mijlocește prin sunetele ei grave legătura profundă dintre gândurile noastre în rugăciune și mila lui Dumnezeu.

Din ce se face toaca

Toaca este o scândură groasă din lemn, atent finisată, în care călugării sau călugărițele bat ritmic folosind ciocănele din lemn. Toaca nu se face însă din orice fel de lemn. Se folosește îndeosebi lemn de tei, de fag, de cireș sau de paltin care are o rezonanță profundă și plăcută. Ciocănelele se fac din lemn de esenţă mai tare precum carpenul, cornul și salcâmul.

La unele mănăstiri există și o toacă mai mare, făcută dintr-o bucată de metal ușor îndoită la capete. Și în cazul acesteia se folosește doar fier sau bronz.  

Conform teoriei muzicale, toaca este un instrument muzical de percuție, din clasa idiofonelor, folosit în mod deosebit în ritualurile bisericii ortodoxe. Toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de biserica ortodoxă pentru a însoți slujbele și ritualurile de închinare și rugăciune. Așa cum spune tradiția, se bate toaca doar la începutul slujbelor.

Cum a apărut toaca în bisericile ortodoxe

Toaca își are originile în vremuri antice, când credincioșii erau chemați la rugăciune cu ajutorul unor instrumente puternice: trâmbițe sau tobe. Mai târziu, când au început să se înființeze tot mai multe mănăstiri, călugării erau chemați la slujbă de către un monah care le bătea cu un ciocănel în ușile chiliilor. Se pare că de aici a rămas obiceiul de a se bate toaca înainte de slujbele importante ale zilei.  

Se pare că toaca a apărut prin secolul al IV-lea și s-a răspândit treptat în toate bisericile ortodoxe de Răsărit, în Grecia, Armenia, Bulgaria și în Țările Române.

Noe și toaca, o legendă despre potopul biblic

În Peștera comorilor, un text apocrif siriac scris probabil în secolele al V – VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea acestui instrument din lemn.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn. În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului. Totodată, Noe trebuia să folosească sunetele grave ale acestui instrument din lemn pentru a le aduce aminte oamenilor de puterea lui Dumnezeu și pentru a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească.

Altă tradiție spune că toaca reprezintă ultima scândură care i-a rămas lui Noe, după ce a isprăvit de construit arca. El a bătut în această scândură puternic pentru a chema animalele să urce în arcă. Astfel, Noe a reușit să salveze câte o pereche din toate speciile create de Dumnezeu.

Toaca mică și toaca mare. Care este rolul lor

În fiecare mănăstire există o toacă mai mică, pe care călugării o poartă pe umăr în timp ce bat cu ciocănelele și înconjoară biserica, dar și o toacă mai mare așezată fie în clopotniță, fie într-un loc special amenajat lângă mănăstire. De menționat că toate bisericile românești ortodoxe au clopote, dar numai unele dintre ele au și toacă. Se bate toaca doar la mănăstiri și la unele biserici foarte vechi.

Toaca mică de lemn, portabilă se foloseşte de obicei la bisericile mănăstireşti, la catedrale. Aceasta se bate la începutul fiecărei slujbe bisericeşti. Impropriu numită „mică”, ea poate avea 2-3 metri lungime şi între 20-30 cm lăţime, fiind de grosime variabilă, cu o adâncitură pe mijloc, pentru a putea fi ţinută stabil în mână. Uneori este perforată la cele două capete, pentru a putea fi folosită şi ca toacă fixă.

Toaca mare de lemn este fixă, fiind suspendată de pereți sau de un suport din fier. De obicei toaca mare este fixată în clopotniţă, întrucât se bate împreună cu clopotul la slujbele mai importante, dar există şi mănăstiri unde este fixată de streaşina bisericii sau în tinda corpului de chilii. Fiind fixă, în ea se bate cu două ciocănele.

Când se bate toaca la mănăstire

În liturghia ortodoxă, toaca are un rol de delimitare temporală și marchează trecerea de la timpul profan la cel liturgic, de la activitățile cotidiene, la rugăciune și ascultarea slujbei. De asemenea, toaca delimitează și spațiul de rugăciune. Călugărul care bate toaca înconjoară biserica de trei ori pentru a delimita spațiul sacru în care se desfășoară slujbele și închinarea către Dumnezeu.

Toaca marchează așadar timpul și spațiul pentru slujbele religioase și în fiecare zi se bate toaca când se apropie slujba de seară numită vecernia. Credincioșii care ajung la mănăstiri în jurul orelor 16 după amiaza vor avea ocazia să asculte cum se bate toaca pentru slujbă.

Clopotele au și ele aceeași misiune, de a chema credincioșii la slujbă. Toaca nu înlocuiește clopotele și de multe ori aceste instrumente pot fi folosite simultan. La unele mănăstiri clopotul și toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, iar cadența se repetă de trei ori.

foto: Shutterstock