Considera că nu există actori de comedie, ci numai actori. Cu toate acestea, marele public îl asociază mai mult cu acest tip de interpretare. L-am văzut în seria „BD”, în „Păcală”, în „Nea Mărin miliardar” sau „Alo aterizează străbunica” şi lista pare nesfârşită.

 

De fiecare dată când vă văd, inevitabil, mi-amintesc de Plutonierul Căpşună, pe care l-aţi interpretat în „Brigada Diverse”. Cât de mult v-a marcat acest rol?

Nu prea mult. E adevărat că toate comediile româneşti au avut un impact puternic la public. M-am întâlnit cu oameni care mi-au zis că, datorită mie, şi-au botezat copiii Căpşună. Mi se pare o idioţenie, dar mă rog.

Ce faceți acum?

Fac ce face un pensionar, doar că eu nu joc table în parcul Cişmigiu. (râde) Am o căsuță în satul Gruiu, lângă Snagov, unde stau împreună cu soția mea, Marcela, și cu fiul meu, Alkies. Are vârsta 36 de ani și stă cu noi pentru că nu este însurat și nu are nici copii. E pasionat de domeniul computerelor și lucrează la o bancă străină.

Dar mai aveți un fiu…

Da, am mai fost o dată însurat și mai am un fiu în vârstă de 46 de ani, care locuieşte la Sibiu. El este adevăratul Sebastian Papaiani. Prenumele meu real este Sevastian şi l-am moștenit de la bunica, pe care o chema Sevastița. La o femeie hai că mai mergea să te cheme așa, dar pentru un băiat… Mie îmi plăcea Sebastian așa că i-am dat copilului acest nume, iar eu sunt trecut la fel pe afișele de spectacol, deși în acte sunt cu varianta inițială.

Originea dv. este grecească. Știţi să dansaţi „Zorba grecul”?

Da, așa este, bunicul meu era machedon din Salonic, însă eu nu știu să dansez „zorba grecul”. Aș putea să învăț. (râde) Până acum nu s-a nimerit.

Aţi descoperit plaiurile natale ale bunicului dv.?

Am ajuns până în Turcia și am mai fost în Bulgaria. În Grecia, nu. Voiam să merg, dar cu criza asta economică am cam renunțat. Şi mi-ar mai fi plăcut să văd America.

În copilărie imitați personaje ca Tarzan sau John Wayne. Ce alte amintiri aveți din acea perioadă?

Îmi amintesc de prietenul meu Pușcă Țiganul. Era, evident, ţigan. Săracul, îl vedeam mai mereu înfometat că provenea dintr-o familie numeroasă.

Mama mă scotea în curte, cu măsuța, să mănânc că eram cam sfrijit. Nu prea mâncam că aveam viermi intestinali, dar am aflat mai târziu. Și mama îmi prăjea ouă în tigaie, dar îmi punea atât de multe că mi se făcea silă.

În același timp, îl vedeam pe Pușcă stând pe prispă, privind cu ochii holbați. Venea și el, dar după ce se așeza, așa negru și rotund cum era, lua pâinea și o înmuia de parcă nu mai exista nimeni: doar el cu tigaia. Când vedeam cu câtă grabă mânca, nu că mi se făcea poftă, ci frică că nu mai apuc. Datorită lui începeam și eu să iau câte ceva. (râde)

Dar din perioada adolescenţei ce vă amintiți?

Eram un tânăr timid din Pitești, care se trăgea dintr-o familie simplă. Fusesem învățat să am cumva un dram de umilință. Îmi spunea tata „zi-i sărut-mâna domnului doctor”. Dar nu ziceam asta unui bărbat nici dacă mă omorai! Așa că primeam câte o palmă în cap, de intervenea doctorul în favoarea mea. În afară de asta, aveam mult bun simț. Eram nelipsit și de la biserică, mai ales că bunica era enoriaș. Numai pe acolo stătea săraca.

Fiecare trece și prin perioade nefaste. În cazul dv. care a fost momentul de cumpănă?

Răul care mi s-a făcut, a fost după ‘89. Oamenii mici ai teatrului la care jucam au căutat să mă „expulzeze”. Am fost dat afară de la Odeon. M-am despărțit cu lacrimi în ochi, dar doar pentru public. Acela a fost momentul când am rămas singur. Însă talentul mi-a rămas, acesta nu se poate lua, cu el te naști. Norocul meu a fost că am primit un telefon cu propunerea de a juca în „D’ale Carnavalului”, la Teatrul de Comedie. Apoi au urmat două stagiuni la Teatrul Național, reprezentații la Târgoviște, la Constanța. M-am plimbat.

Aţi „omis” ceva în plan artistic?

Mi-ar fi plăcut să joc Don Quijote, dar pentru a reuși să obții un rol trebuie să găsești regizorul, scenaristul și directorul de teatru care să vrea. Pe vremuri, directoarea mea, care nu era proastă, dar nici nu sărea mult, mi-a zis c-o să râdă lumea. Am renunțat, dacă ea atât a înțeles.

Care sunt vă sunt cele mai apropiate persoane?

În primul rând fiul meu Alkies. Cu celălalt vorbesc la telefon, ne auzim de Sărbători, ne ajutăm. Și Sebastian e burlac și nu are copii, ca fratele lui. Apropiată mai este și soția.

Din lumea artistică, însă, prietenii mei nu mai sunt. Mă refer la Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Nicu Giraldi sau Nino Anghel.

Aveţi obiceiuri pe care le faceţi pentru a vă merge bine?

Nu sunt superstițios. Știi de ce? Mi se trage de la tatăl meu. El era foarte superstițios. Odată conducea un Aro și a văzut pe stradă o potcoavă. A oprit și, conform tradiției, pentru a-i aduce noroc, a făcut trei pași în spate, a scuipat în sân și a aruncat potcoava peste cap. A nimerit exact în geamul mașinii, pe care l-a făcut țăndări. Cam așa stă treaba cu superstițiile. (râde)

 

3 lucruri care îi făceau plăcere

Discuțiile – „Lucrul cel mai plăcut pentru mine este să am discuții despre principii în care să dezbat adevărul și, în același timp, minciuna. Citeam din când în când cărți scrise de filosofi. ”

Să facă baie în mare – „Îmi place să fac baie în mare când apare luna și eu sunt în pielea goală. Exact ca un pește. O dată mi-am pierdut și chiloții. Îi avusesem în mână și i-a luat valul.”

Prieteniile – „Adevăratele prietenii sunt cele din copilărie. Vorbesc despre cei pe care nu i-am uitat niciodată, deși nu i-am mai văzut de când am plecat de acasă, la 19 ani: Apostică, Melcișor, Ungurul, Bulgarul și, bineînţeles, Pușcă Țiganul.”

Credit foto: Facebook Pagina oficială Sebastian Papaiani