Rodica Popescu Bitănescu: ”Râsul este cadoul pe care mi l-a dat Dumnezeu”

Rodica Popescu Bitănescu: ”Râsul este cadoul pe care mi l-a dat Dumnezeu”

Am discutat cu Rodica Popescu Bitănescu, una dintre cele mai plăcute actrițe, scenariste și regizoare de piese de teatru din România, atât despre comediile sale și experiența avută la New York, cât și despre încrederea în Dumnezeu și aprecierea pe care o are pentru actorii tineri.

Din lădița dumnevoastră fermecată cu roluri, ce menționăm în această perioadă?

Este o perioadă foarte aglomerată și asta mă bucură mult pentru că eu înaintând în vârstă, după ce am scris și pus în scenă piesele mele de teatru, am început să joc tot mai mult. Sunt solicitată și în cadrul altor proiecte, dar joc în mod special în piesele mele pentru că sunt cerute de public. Este un mare balon de oxigen pentru mine. Cu piesa ”Cinci femei de tranziție” am intrat în al 13-lea an și se joacă săptămânal la Teatrul Național, cu casa închisă. La fiecare spectacol zici că este premieră.

Într-adevăr un record!

Da, piesa ”Cinci femei de tranziție” a fost declarată de către public un ”spectacol fenomen”. Și comedia romantică ”Viața de cimitir” am ajuns s-o jucăm cu casa arhiplină și cred că este cel mai controversat spectacol din România. Vin oameni de vârste diferite și tineri foarte mulți. Mă bucur extrordinar că vine lumea, doar că acest spectacol se programează mai rar, deoarece joc alături de actori tineri foarte talentați, dar care sunt ocupați pentru că fiecare dintre ei joacă în altă parte.

Mai exact, când sunt programate spectacolele următoare?

Cu ”Viață de cimitir” voi avea spectacole la Târgu Mureș și la Sighișoara pe 18 și 19 martie.

O altă comedie mai recentă, care este scrisă și regizată tot de mine este ”Triunghiul Femeilor”, în care joc cu alte două actrițe excelente, Viviana Alivizache și Tania Popa. ”Triunghiul Femeilor” va fi în luna martie atât în București cât și în țară: la Gura Humorului, la Suceava, la Reșița, la Hațeg, la Deva, la Timișoara și la Arad. Sunt foarte multe cereri. Și tot în martie voi juca piesa ”Încă-i bine”, cu o garnitură de actori tineri. Eu scriu acum multe piese adaptate pentru actorii tineri, pentru că vreau să le întind o mână de ajutor să se afirme. Nu doar să spun că vreau să îi ajut! Eu sunt de părere că ei trebuie să aibă și unde să joace, doar așa pot face meserie.

Vă iubesc spectatori de toate vârstele. În general ”citiți” oamenii?

Sigur că da. În primul rând trebuie să simți ce își doresc oamenii, ce vor să vadă, apoi, în sală, trebuie să simți publicul. Sunt unele seri în care oamenii sunt puși pe distracție, sunt spectatori care doar îmi văd vârful pantofilor și îmi aud râsul și deja aplaudă. Și sunt seri în care publicul este mai reținut și trebuie să știi cum să te porți. Trebuie să o iei treptat și să îți vrăjești audiența pentru a intra în jocul tău. Apoi, la sfârșit, oamenii aplaudă până îi ustură palmele. Este foarte interesant.

Cum a fost la New York?

Am fost cu spectacolul ”Viață de cimitir”, la invitația Institutului Cultural Român NY. Evenimentul a fost organizat de doamna director Doina Uricariu, un om extraordinar, și echipa dânsei. Au venit foarte mulți români. A fost chiar un cadou pe care mi l-a făcut doamna Uricariu. Apoi am jucat, tot la New York, într-o sală în fața a 300 de români, ceea ce este enorm într-o comunitate din afara țării. Și reacțiile au fost atât de bune, datorită textului, dar și pentru că au văzut actori tineri, încât acum am primit propuneri să facem turneu prin toată America. Dar timpul este o problemă, să vedem…

V-ați ținut vreodată jurnale din care v-ați inspirat în piesele dv.?

Nu, toate jurnalele sunt în capul meu. Eu în general nu mă leg de amintiri, nu am fotografii, am treabă doar cu prezentul. Iar ce m-a marcat în viață mi-a rămas în minte și nu voi uita niciodată. Eu sunt un om sensibil, chiar dacă, uite, nu-mi plac florile. Îmi plac florile în ghiveci, în grădină, dar nu buchetele cu flori. Dacă vii la mine acasă decât să-mi aduci o floare, mai bine în aduci un fruct. Iar ceea ce mă sensibilizează în mod deosebit sunt copiii și în special bătrânii. Pentru că am avut mai multe probleme în familie cu părinții mei, cu socrii mei și bătrânii sunt pe ultima sută.

Sunteți născută la începutul lunii august, așadar o leoaică veritabilă?

Da, cred că sunt o leoaică veritabilă. Sunt un om căruia îi place să aducă acasă și sunt foarte familistă. Leoaica este în general leneșă, dar doar până o apucă foamea. Iar atunci face niște salturi încât atacă tot până găsește hrana. În cazul meu este vorba despre hrana spirituală, artistică. Când îmi pun ceva în minte fac salturi mari până rezolv tot. Sigur că fiecare avem povești dificile din trecut, toți avem și amintiri dureroase, dar uite că pe mine mă salvează râsul și îmi încarcă bateriile. Devin și mai sănătoasă, e ceva foarte curios.

Putem spune că râsul este trăsătura dv. dominantă?

Aș răspunde că râsul este un cadou pe care mi l-a dat Dumnezeu și Îi mulțumesc. Când sunt supărată sau bolnavă nu știu cum se întâmplă dar se ivește câte ceva și încep să râd cu așa o poftă că aproape leșin de râs. Mă dor mușchii de la stomac de zici că am făcut antrenament de sportiv. (râde)

Ce mesaj special le-ați transmite cititorilor?

Le-aș transmite să vină la teatru, unde îți eliberezi mintea, intri într-o altă poveste alături de actori, iar la final te încarci cu energie pozitivă și devii mai optimist.

Nu pot trăi fără…

Aer curat – ”Nu suport aerul poluat de țigări și de țevile de eșapament de la mașini”.

Râs – ”Dacă n-aș mai râde, n-aș mai fi eu”.

Trecut – ”N-aș putea trăi uitând trecutul, pentru că asta mă face să aleg drumul mai bun pentru viitor”.

Dumnezeu – ”Și cea mai importantă este credința în Dumnezeu. Sunt creștin ortodoxă, mă rog în fiecare zi și îmi place să simt cum Dumnezeu mă ține sub aripa lui protectoare ”.

Loading...