Eram iubita lui Valeriu de mai bine de trei ani când am hotărât să ne căsătorim. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi măritat cu el de cum l-am văzut prima oară, la 22 de ani, dar mama s-a opus atunci vehement, susținând că sunt „prea tânără și necoaptă” ca să fac față unei căsnicii.

Când Valeriu a împlinit vârsta de 25 de ani, ne-am mutat împreună. Ne ajuta financiar tatăl lui, stabilit în Anglia imediat după revoluție. Părinții iubitului meu erau divorțați de mult timp, mama lui era recăsătorită, dar Valeriu nu suferise de pe urma divorțului lor, dimpotrivă: cu tatăl vitreg se înțelegea foarte bine, iar tatăl lui natural îl susținuse întotdeauna financiar. Dar să revin…

Eram tineri, frumoși, plini de viață, o pereche mai mult decât potrivită, după cum spuneau toți cunoscuții noștri. Când ne-am mutat împreună, mama a făcut o criză, cu veșnica formulă „ce va zice lumea?”, dar i-a trecut repede văzând că nimeni nu se arăta interesat de viața mea de cuplu și ea nu se face de râs prin oraș.

În apartamentul cochet cumpărat cu bani trimiși de peste hotare, de la tatăl lui Valeriu, dragostea noastră parcă prinsese aripi și o simțeam mult mai trainică. Vorbeam tot mai des despre căsătorie și, în scurt timp, ne-am asigurat și viitorul material. Valeriu absolvise Facultatea de Construcții în București, dar după ce terminase, se întorsese în orașul natal și se reorientase, deschi-zând mai întâi un mic magazin de papetărie și jucării la noi în cartier, apoi, încă unul în centrul orașului.

Pentru acesta din urmă l-au ajutat financiar atât mama și tatăl lui vitreg, cât și misteriosul părinte plecat din țară și pe care eu încă nu îl cunoscusem, dar se nimerea să vorbim la telefon când Valeriu nu era acasă și el suna din Anglia. Iubitul meu avea o fotografie veche, cu el copil și cu tatăl său la nici 30 de ani, dar nu remarcasem decât că cei doi, tată și fiu, semănau bine și atât, ceva firesc, nu? Mai târziu însă, la cel care trebuia să-mi devină socru aveam să descopăr mai multe calități!

Cum spuneam, ne pregăteam de nuntă și eram fericiți. încercam din răsputeri să-mi domolesc emoțiile ca să trăiesc din plin frumoasa zi când aveam să îmbrac rochia albă de mireasă. îmi alesesem o rochie atât de luxoasă încât, mândră nevoie mare, aș fi vrut să invit tot orașul la nuntă, ca să mă admire. Valeriu, la fel, își alesese un costum impecabil, în care arăta atât de bine, încât mă temeam ca nu cumva, după cununie, să am probleme cu fetele îndrăgostite de el.

Ați auzit, poate, vorba aceea de pe la noi că, odată cu un bărbat frumos, îți bagi și grijile în casă! I-am și spus asta:

— Iubitule, ești sigur că vrei să te însori cu mine? E suficient să te las singur vreo trei zile pentru ca admiratoarele să roiască în jurul tău, la cât ești de chipeș…

Valeriu a râs, nu mi-a răspuns, dar m-a acoperit cu sărutări, asigurându-mă de dragostea lui ne-stăvilită. Abia spre seară, când ne pre-găteam de culcare, m-a întrebat și el:

— Dar tu, iubito, ești sigură că ai făcut alegerea cea mai bună? Te iubesc pentru că ești frumoasă, sinceră și bună, și aceste lucruri le pot observa la tine din prima clipă și alți bărbați, sunt sigur de asta!

— Valeriu, acum e târziu să mai observe și alții, eu am găsit ce căutam: pe tine și numai pe tine!

Vă jur că eram convinsă de ceea ce spuneam și am adormit fericită în brațele lui, cu gândul la viitorul luminos din fața noastră.

După câteva săptămâni, tatăl lui Valeriu din Anglia ne-a anunțat că vine la nunta noastră. Valeriu era tare emoționat de revedere. II vizitase de câteva ori la Londra, unde acesta locuia, dar acum revederea era una specială: tatăl venea la nunta fiului său și i-a dezvăluit lui Valeriu că va veni nu cu mașina lui, ci cu una nouă, pe care ne-o va lăsa nouă! Ce ne puteam dori mai mult? Pe de altă parte, mama și tatăl lui vitreg (căci eu urma să am o soacră și doi socri!) umblau să aranjeze ospățul la cel mai bun și pretențios local, împreună cu ai mei.

Mama era mai mult decât fericită pentru mine, preferând să mă vadă măritată, decât trăind în concubinaj cu Valeriu. Se gândea la toate biata mama, ba chiar îmi spunea că va încerca să se pensioneze imediat ce noi vom avea un copil, ca să nu simt că mi-e greu în căsnicie.

În fine, a sosit și ziua în care trebuia să-mi cunosc viitorul socru. Eram și eu emoționată, dar Valeriu era atât de agitat cum nu-l mai văzusem niciodată! Ca să uităm de emoții, făceam haz de cum va sta soacra mare la masă, încadrată de doi socri mari, că, deh, mai bine așa decât absența unuia sau altuia! Apoi s-a auzit interfonul și Valeriu a dat fuga pe scări, să-și întâmpine mai degrabă părintele. Eu, timidă, am rămas în casă, să fiu gazdă primitoare, dar am rămas cu gura căscată de cum a intrat socrul meu pe ușă!

Cu un aer degajat, cu gesturi simple, dar cu o privire pătrunzătoare, bărbatul la vederea căruia m-au trecut fiori reci pe șira spinării mi-a întins un buchet imens de trandafiri albi:

— M-am oprit pe drum să cumpăr flori pentru o fată atât de frumoasă și cu un nume atât de frumos! Grațiela, am știut tot timpul că fiul meu știe ce face alegând o tânără cum ești tu ca să-i fie parteneră la drum lung! Să fie într-un ceas bun, oameni frumoși și tineri!

— Să fie… Eu… Eu mă retrag la bucătărie, poate aveți de discutat, nu v-ați văzut de mult timp…

— Nu, rămâi aici, vă stă bine unul lângă altul. în plus, vreau să-mi cunosc mai bine nora! și te rog să-mi spui pe nume, Mihnea!

Omână îmi rămăsese în mâinile lui, după ce îmi oferise florile, iar atingerea aceea parcă mă electriza: bărbatul din fața mea nu-și arăta deloc cei 50 de ani pe care-i avea, iar prin vorbele sale dezvăluia un suflet nobil, sincer, deschis. Nu m-am putut opri să-mi plimb privirea de la tată la fiu și să observ că îmi plăcea mai mult chipul matur al celui care se recomandase prietenește Mihnea.

Mi-am retras ușurel mâna și m-am așezat, căutând să-i fac o impresie bună prin tot ceea ce spuneam, dar nu m-am putut abține să-i fac un compliment:

— Prezența dumneavoastră mă impresionează mai mult decât aș fi crezut. Sunteți atât de… atât de…

Valeriu m-a completat râzând:

— Atât de simpatic, drăguț, curtenitor! Haide, spune asta! Eu i-am zis, tată, că ești un om deosebit, dar n-a prea dat atenție vorbelor mele. Acum se convinge singură că am cui semăna!

— Gata, nu mă mai complimentați atâta… Mai bine coborâm la mașină, să îmi spuneți dacă vă place. E cadoul meu de nuntă pentru voi!

Eram în al nouălea cer de fericire. Pe lângă mașină, un Hyundai albastru, tatăl lui Valeriu, la rugămințile fiului său, firește, îmi adusese și tot felul de daruri.

— Consideră că sunt cadouri de la viitorul tău soț, căci el m-a rugat, dar le-am cumpărat cu drag, ca pentru fiica mea!

Cuvintele lui mi-au mers din nou la inimă. în zilele care au urmat până la nuntă, conștientizam din ce în ce mai mult faptul că nu-l puteam considera pe Mihnea nici socru, nici tată, cum se presupunea, ci un bărbat trecut prin valurile vieții, experimentat, maturizat, despre care aș fi vrut să știu mai multe, să fac parte zi de zi din viața lui, dar în altă calitate, și anume de… iubită!

Valeriu era un copil, o „copie” a tatălui său care nu-mi mai capta atenția – ce greșeală să-i compar! -, dar pur și simplu nu-mi mai puteam stăvili gândurile și sentimentele.

Nu știam care gând al meu este mai grav: „Să mă mărit cu Valeriu, acum că știam că nu-l iubesc din tot sufletul, când un alt bărbat mi-a mișcat inima?” sau „Nu realizezi, fată, că bărbatul de care te simți așa de puternic atrasă este chiar tatăl viitorului tău soț?!”.

Am pretextat, în cele din urmă, după o săptămână în care am stat în același apartament cu Mihnea (vrusese să meargă la hotel, dar Valeriu s-a opus, bietul de el, neștiind ce se întâmplă cu mine), că îi las să discute, că nu s-au văzut de mult timp și, în plus, că se zice că doi miri trebuie să stea deoparte înainte de nuntă. M-am dus la ai mei, până la cununie. Nu așa ne fusese vorba, dar trebuia să-mi dau un răgaz, să știu ce fac, să găsesc motive să opresc nunta dacă așa-mi dicta inima, decât să-mi nenorocesc viața. Am ajuns la mama plângând, iar ea a fost prima căreia i-am spus ce se întâmplase.

— Grațiela, Doamne, ce se petrece cu tine?! Ai luat-o razna din cauza emoțiilor? De prea multă fericire? Cum poți să afirmi că-l iubești pe acest om, când de-abia l-ai cunoscut?! în urmă cu trei ani, te grăbeai să te măriți cu Valeriu, abia te-am oprit, apoi te-ai mutat cu el, și acum, când toate sunt gata de nuntă, îți sfârâie călcâiele după socrul tău! Mă faci să înnebunesc, vino-ți în fire, fato, amintește-ți ce simți pentru Valeriu, iubitul tău de atâția ani, cel lângă care ai fost fericită și plângeai de bucurie când te-a cerut de soție, ai uitat?!

— N-am uitat, mamă, dar nici nu vreau să îmi amintesc… știu, a fost frumos, am fost fericită, dar înțelege că acest episod cu Valeriu e pe cale să se încheie. Sigur că va suferi când va afla, dar va suferi și mai mult dacă ne-am căsători… Acum îți dau dreptate, mamă dragă, mă simt prea tânără ca să mă mărit, și Valeriu e prea tânăr! Acum îmi dau seama că nu îl iubesc îndeajuns încât să mă mărit cu el!

— Tânăr, la 26 de ani și când te iubește atât de mult? îl vezi tânăr pentru că ai făcut prostia să te gândești că ai putea să te îndrăgostești de tatăl său! Vino-ți în fire, Grațiela, mai ai timp să te gândești la viitorul tău, iar viitorul tău e Valeriu, așa cum ne-ai convins tu de când l-ai cunoscut!

— Am încercat, dar nu pot! Am să-i vorbesc deschis, n-am să-i spun care e motivul, voi rămâne cu dragostea neîmpărtășită pentru Mihnea, fiindcă nu vreau ca Valeriu să sufere de două ori, să afle de ce îl părăsesc… Nu vreau să amestec lucrurile. După ce ne vom despărți, voi vedea eu dacă îl pot uita sau nu pe tatăl lui…

— Grațiela, visai să fii mireasă, ți-ai găsit mirele și îți distrugi viața?

— Gata, mamă! Ultima săptămână m-a convins că Valeriu nu e destul de matur pentru mine, ba, la primul necaz, dacă n-ai fi tu sau Mihnea să ne spri-jine, ca și până acum, iubirea noastră s-ar stinge! și apoi, cum vrei să mă mărit cu Valeriu, dar să fiu mereu cu gândul la socrul meu? Am venit la tine

fiindcă nu mai pot dormi sub același acoperiș cu ei, acum că știu ce își dorește inima mea!

M-am dus în odaia în care crescusem și am așteptat, frângându-mi mâinile, să sosească și tata. A reacționat la fel ca mama, dar nu mă așteptam să fie altfel. Mi-a reproșat că, în loc să știu la ce mare preț e tinerețea, eu îmi imaginez că aș putea trăi cu un om care mi-ar putea fi tată.

M-a rugat cu vorbă bună, apoi m-a amenințat cu vorbe aspre, să-mi bag mințile în cap, dar nu mai era chip: nu mai voiam să mă mărit! Dimpotrivă, eram pornită împotriva părinților mei că nu-mi dau dreptate, că nu mă înțeleg și, așa agitată cum eram, am pus mâna pe telefon și i-am zis lui Valeriu, scurt și concis:

— Uite cum stau lucrurile, Valeriu: eu nu mai vreau să facem nuntă! Nu aștept să mă înțelegi, nimeni nu înțelege de ce fac acest pas înapoi, dar ar fi o mare greșeală să ne căsătorim. Nu ești tu vinovat de hotărârea pe care am luat-o și te rog să încerci să-ți ții firea și să mă ierți!

— Grațiela, cred că glumești!

— Deloc, dragul meu. Vorbesc cât se poate de serios!

— Doamne, dar de ce? Ce s-a întâmplat? Ce a intervenit de azi-dimineață și până acum, când încă vorbeam de nunta noastră? Sigur glumești, nu-i așa?

— Repet, nu glumesc deloc! Nu vreau să mă mărit acum nici cu tine, nici cu altcineva! Nu te iubesc, Valeriu…

— și ți-ai dat seama de asta hodoronc-tronc, chiar înainte să facem nuntă, când totul e pregătit, când invitațiile sunt împărțite de atâta vreme și lumea așteaptă să petreacă? Ieri îmi spuneai că mă iubești, azi – nu… Nu mai înțeleg nimic! Nu cred, s-a întâmplat ceva… Ce, Grațiela, ce s-a întâmplat?

— Nu vreau să vorbim acum. Mai întâi, trebuie să anulăm nunta. Eu mă ocup de invitații mei, tu, de ai tăi…

 

Citește continuarea aici