L-am iubit pe Paul chiar din ziua în care ne-am cunoscut, în anul 2003, pe cât eram boboci la medicină. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că voi ajunge văduvă atât de repede. Paul era genul de om care te face să râzi în hohote. Dar era și un intelectual adevărat. Terminase deja o facultate și se gândea să-și completeze studiile printr-un master în literatură engleză. Totuși, a ales să intre la facultatea de medicină ”pentru a găsi răspunsuri care nu sunt în cărți, pentru a găsi răspunsul la întrebarea care este scopul vieții, ce face ca viața să merite să fie trăită, chiar dacă există moarte și decădere”.

Ne-am căsătorit pe malul oceanului. Imediat după nuntă, ne-am mutat într-un alt colț de țară pentru a începe rezidențiatul. Fiecare dintre noi lucra câte 80 de ore pe săptămână. Când aveam timp liber, urcam pe munți ținându-ne de mână și ne planificam viitorul.

O veste neașteptată

Apoi, la 10 ani de la data la care ne-am cunoscut, sănătatea lui Paul a început să se clatine. După câteva teste am aflat că durerea lui de spate și pierderea în greutate nu erau simptome de epuizare, ci era un cancer pulmonar, aflat deja în metastază. Era rândul nostru să privim moartea în față și, mai mult decât oricând, să răspundem la întrebarea: cel anume face ca viața noastră să aibă sens.

Spuneam că ne vom întoarce în Portugalia, unde ne petrecusem luna de miere, pentru a ne sărbători al 20-lea an de căsătorie. Dar când am aflat diagnosticul lui Paul, ne-am luat imediat bilete pentru a merge din nou acolo. Am savurat vinul dulce și timpul petrecut împreună. Ajunși din nou acasă, ne-am continuat serviciul ca medici. Paul a lucrat atâta timp cât sănătatea i-a mai permis să facă asta.

Cu sinceritate, despre un viitor sumbru

Am vorbit sincer despre pronosticul bolii. Pentru a-i lua din povară, aveam grijă ca el să-și ia cele 15 medicamente la timp. Atunci când nu mai suporta durerea, îi făceam băi calde, care ăi relaxau mușchii. Îi dădeam antiiinflamatoare și-i puneam muzică pentru a se simți mai bine.

Am găsit noi adâncimi în relația noastră. El îmi era soț, dar și pacient. Eram soție, medic și, în curând, urma să devin mamă. Ne-am bucurat împreună de venirea pe lume a fetiței noastre.

Încercare de nemurire

Paul a început să scrie. Întâi, un eseu despre cum este să fii un tânăr neurochirurg la început de carieră și să afli că mai ai doar un an sau doi de trăit. Apoi, a primit o propunere de a scrie o carte. Tratamentele l-au distrus. Chiar și să scrie la calculator devenise o experiență dureroasă. Folosea niște mănuși speciale.

L-am ținut pe Paul de mână în ultimele ore ale sale pe pământ. Îl mângâiam și-i cântam încet. După ce a murit, toate rudele au ieșit din salonul de spital, dar eu nu puteam să ies. ”Nu-l pot lăsa singur”, i-am spus cumnatei mele.

“El nu mai e aici”, a repetat ea de mai multe ori, în timp ce mă trăgea după ea spre ieșire.

Durerea despărțirii

Tranziția de la femeie căsătorită la văduvă a fost una foarte grea. La început, nu înțelegeam ce înseamnă văduvia. Fusesem prea ocupată să am grijă de Paul, chiar și după ce a murit. Când cei de la pompe funebre mi-au cerut să le dau hainele în care urmează să fie înmormântat, le-am purtat eu întâi, gândindu-mă că le încălzesc pentru el. Am pus și o pereche de șosete ale fiicei noastre în buzunarul pantalonilor.

Timp de mai multe luni, am dormit pe perna pe care el a murit îmbrăcată în pijamaua lui. I-am lăsat medicamentele în dulap. Chiar și azi, la câteva luni de la moartea lui, merg la cimitir și stau în fața mormântului lui, mângâind iarba ca și cum ar fi părul lui. Vorbesc cu el și îl alint, ca și cum ar putea să audă.

Văduvia nu e sfârșitul vieții conjugale, ci doar o fază a ei

De curând, citeam ”Problema durerii”, de C.S Lewis și am ajuns la constatarea că ”văduvia nu este sfârșitul vieții conjugale, ci una dintre fazele prin care trece”. Autorul mai scrie: ”ceea ce ne dorim este să ne trăim căsnicia frumos și cu loialitate și în această etapă”. Da, am oftat. Văduvia este mai mult decât a învăța să te separi de un soț. Chiar dacă nu mai puteam să am grijă de Paul, celelalte jurăminte pe ca le-am făcut în ziua nunții noastre erau încă valabile: să-l iubesc, să-l respect și să-i păstrez memoria dincolo de zidul morții. Angajamentul de a-i fi loială, de a face bine în numele lui și, mai ales, cel de a-i crește fiica – toate acestea rămân valabile și după moartea lui. Și mai trebuie să mă țin și de ultima promisiune pe care i-am făcut-o.

Înainte de a muri, Paul m-a rugat să mă ocup de publicarea manuscrisului său. Am făcut asta în ultimele luni și am simțit că reușesc să-l ajut astfel să-și continue să-și trăiască viața și că îi fac și un dar neprețuit fiicei noastre.

Văduvă, dar nu singură

În același timp, am început să-mi trăiesc viața de una singură. Casa noastră este acum una a fiicei mele și a mea. Am păstrat hainele și cărțile favorite ale lui Paul, dar nu mai are sertarul lui de șosete sau propria bibliotecă. Am cumpărat un pat nou. M-am întors la serviciu. La șase luni de la moartea lui Paul, am început să nu mai port verigheta. Am învățat că perioada de văduvie este la fel de inprevizibilă ca etapa îndrăgostirii.

Pe când eram copil, am învățat că nu trebuie să calci peste un mormânt, ci numai pe lângă el. Că nu trebuie să-l atingă decât florile. Cu Paul, această regulă s-a inversat. Așa cum nu mi s-a părut o impietate să dorm deasupra mormântului lui, mi e pare normal și să aduc prieteni din când în când la el, să privim împreună apusul și să vărsăm niște bere și pentru el. Și cred că nu e greșit să o las pe fiica noastră de un an să meargă de-a bușilea printre florile pe care le-am pus pe mormânt.

Lucy Kalanithi este medic internist. Ea a scris postfața cărții scrisă de soțul ei, Paul Kalanithi: “When Breath Becomes Air”.

Citește și:

Sfântul Grigorie Teologul ocrotește văduvele

Sursa foto: 123rf.com