„Citind, atât în paginile acestei reviste minunate, cât şi în alte publicaţii, diverse articole despre adopţii, mi-am făcut curaj să vă scriu. Mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc. În acelaşi timp, nu pot să înţeleg părinţii adoptivi care se tem să se ştie că au înfiat un copil. Până la urmă, adevărul iese oricum la iveală şi poate provoca răni adâni adânci în sufletul unui om. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, în calitate de fiică adoptivă, care a trecut prin clipe dificile, dar care nu a rostit cuvântul «mama» decât în faţa unei singure persoane, cea care a crescut-o.

Cine e, de fapt, o mamă?

Aveam aproape 2 ani când am ajuns într-o familie. Nu îmi amintesc mai nimic de pe vremea aceea, dar ştiu câte ceva din cele povestite de mama. Îmi era teamă şi de umbra mea, nu reuşeam să articulez nici măcar silabe şi plângeam la cel mai mic zgomot. Cu multă răbdare şi cu infinit de multă dragoste, mama şi tata au reuşit să mă aducă pe drumul cel bun. S-au chinuit, dar eforturile lor au meritat. Prejudecăţile celor din jur i-au măcinat vreme îndelungată, însă pentru ei nu am contat decât eu.

Cu timpul, am devenit apreciaţi cu toţii, ei pentru gestul nobil de a fi înfiat un copil, eu pentru progresele mele. Mi s-a spus adevărul puţin după ce am împlinit 6 ani. Trebuia să merg la şcoală, iar sinceritatea copiilor e crudă la această vârstă. Aşa că părinţii au considerat că e mai bine să aflu de la ei. Nu m-a afectat vestea atunci. Şi niciodată de atunci încolo. Dar, pe la 13 ani, am vrut să-mi cunosc mama naturală. Probabil a fost o chestiune de instinct.

Îmi iubeam părinţii şi nu aş fi renunţat la ei sub nicio formă. Le-am spus ce doream şi s-au zbătut să-mi facă pe plac, deşi asta a implicat cheltuieli inutile. După aproape un an, în ziua în care am mers să ridic buletinul de identitate, am fost să o cunosc şi pe cea care mi-a dat viaţă. E inutil să spun câtă dezamăgire s-a adunat în sufletul meu atunci, faţă de femeia aceea, şi câtă dragoste s-a revărsat dintr-o dată, faţă de părinţii mei dragi.

Părinţii adoptivi merită tot ce e mai bun

Nu o să comentez acum nimic despre cea care m-a născut. Nu are rost. Voi spune doar că, de atunci, am făcut tot ce mi-a stat în puteri să-mi mulţumesc părinţii, să-i fac să fie mândri de mine. Am învăţat, am terminat un liceu bun, o facultate, a doua… Mama şi tata, părinții adoptivi,  au ajuns să fie invidiaţi de rude şi de prieteni pentru copilul lor minunat. M-am căsătorit cu un bărbat deosebit, care mi-a privit părinţii ca pe mama şi tatăl lui. Din nefericire, tata nu a mai apucat să-şi vadă nepoţii. S-a stins prea devreme. Dar mama e una dintre cele mai fericite bunici.

Iar eu sunt mândră că am reuşit. Nu voi putea niciodată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Acum, că am o situaţie financiară care îmi permite, am promis s-o plimb pe mama, în fiecare an, prin toate locurile din lume, unde şi-a dorit dintotdeauna să meargă. Dacă, la început, se cam temea de avion, acum e pasionată de călătoriile prin aer. Se bucură ca un copil de fiecare gest al nostru. La Londra i-a plăcut cel mai mult până acum.

Pe malurile Tamisei, în imensitatea catedralei, a rostit în şoaptă cuvinte pe care nu le voi uita nicicând: «Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai ajutat să-mi aleg fericirea din chipul unui suflet de copil! E mai mult decât am visat vreodată.» Mai contează altceva pe lume decât mulţumirea unui suflet de mamă împlinit prin fiica ei? De ce oare părinţii adoptivi aleg să rămână anonimi, deşi merită tot respectul din lume?”

Sursa foto: 123rf.com