Nu știu alții cum sunt, însă eu cred în soartă, cred în predestinare mai mult ca în orice. Și am toate motivele, mai ales după ce, în copilărie, mi-a fost dezvăluit numele celui pe care urma să-l iau de soț. Atunci n-am dat importanță, dar s-a adeverit totul.

Ni se transmit în viață, tot felul de semnale pe care le ignorăm. Iar când punem lucrurile cap la cap, avem deja răspunsul: nimic din ce se întâmplă nu este dintr-o pură întâmplare. Suntem programați să fim eroi ai unui scenariu scris bine și în detaliu de cineva ascuns.

Era o iarnă prietenoasă, peste tot numai zăpadă și nu foarte frig. Nu am

s-o uit niciodată! Nu am cum… Mă jucam pe stradă, cred că aveam în jur de 5 ani. Printre prietenii mei de distracție se afla și Mircea.

Mereu pus pe năzbâtii, era, s-ar putea spune, cel mai obraznic din cartier.

Într-o zi din iarna aceea prietenoasă, Mircea a cam sărit calul.

— Să știi că vin la ai tăi și te spun!

i-am zis eu lui Mircea.

— Spune-mă, pârâcioaso! mi-a răspuns el.

— Bine că ești tu cuminte!

Arunca în mine cu din ce în ce mai mulți bulgări. Dintre toate fetele, eu eram „preferata“ lui. Nu mă lăsa în pace deloc. Din joacă în joacă, un bulgăre aterizase sub fularul meu, fapt ce m-a făcut să mă duc la ai lui să-l pârăsc, cum mi-a spus el… Am început să alerg după el, Mircea ajunsese deja în casă și, înainte de a țipa ca să-i spun maică-sii că mă tachina mereu, m-am oprit exact în fața porții sale.

Începuse să se însereze, iar în aer plutea o ceață ușoară. Parcă mă oprise ceva, nu pot să vă spun ce sau cine anume. Ideea e că stăteam în fața porții, lângă care se afla un stâlp care lumina strada. Și, deodată, am auzit o voce: „Nu-l mai certa! El îți este sortitul!“. M-am întors din drum, mă simțeam slăbită de puteri și nu am povestit nimănui ce mi s-a întâmplat. A fost primul semn care mi s-a arătat. După ce am terminat școala și urma să plec la niște cursuri postliceale, a venit al doilea semn.

— O să te duci la Iași, nici nu discutăm!

— Nu! Vreau la București!

— E prea departe de noi, iese din discuție!

— La Iași o să mor! Nu am ce face! Îmi îngrop viitorul! Am făcut acolo liceul, mi-e de-ajuns!

— Tu doar să termini și cursurile astea, și de restul ne ocupăm noi, locul de muncă îți este asigurat.

Da, eu voiam Bucureștiul, ai mei, Iașiul. Pentru că locuiam într-o comună amărâtă, iar mie îmi plăcea cartea, părinții au făcut toate sacrificiile posibile ca să îmi continui studiile. Bine, aveau și bani, mama era directoarea școlii, iar tatăl, inginer. Și, pe vremea aceea, erau văzuți drept „intelectualii satului“, știți cum era. Un lucru e cert în cazul lor și vă spun asta din ceea ce am văzut cu ochii mei: nu au profitat niciodată de poziția lor și au muncit ca doi oameni normali. Nu aveau aere, nu erau încrezuți, știau să se coboare la nivelul omului de rând. În relația cu mine, erau cam severi, e drept. Deh, singura fată la părinți… Dar, cu toată severitatea lor, eu am făcut tot ce am vrut și, în ziua în care trebuia să mă duc la Iași să dau examenul, am luat trenul spre direcția opusă: București.

— Opriți trenul! Opriți trenul! striga din toți rărunchii cineva.

Citește articolul integral în numărul 17 din revista Povestea mea, din 27 aprilie la toate punctele de difuzare a presei.