Se fac doi ani de când, așa cum zice lumea de obicei cu privire la rude (dar nu zic eu!), oamenii cei mai dragi mie mi-au în­șe­lat încrederea. Cred că știți în ce fel mi-au înșelat-o și, dacă vă scriu acum, n-o fac ca să mă plân­g, ci ca să le crape lor obrazul de rușine, căci știu că citesc revista!

Personajul numărul unu: Gabriel Bratu, care, la vremea respectivă, în 2013, avea patruzeci de ani. Se fălea că e de profesie polițist, ca și cum aceasta ar fi o profesie. De fapt, era polițist rural. Era căsătorit cu mine. Prea atrăgător… n-aș băga mâna-n flăcări că a fost vreodată. Chelia rece din creștetul capului își definitivase de multă vreme forma finală, dar nu și burta care, treptat, continua să crească.

Nu reușise niciodată să mă lase însărcinată, dovadă că nu se străduise cum se cuvine. Deci nu se găsea nimic de regretat de pe urma lui, nici măcar aere n-avea, dar să-l păstrez lângă mine în condiții demne era o chestiune de orgoliu feminin.

Personajul numărul doi: sora mea, Carmen (ăsta-i numele poeziei, pentru că surioara mea era un poem erotic), în vârstă de treizeci și patru de ani.

Mi-o imaginez la o întrunire – ținută în secret – a L.J.U. (Liga Japițelor Anonime): „Numele meu este Carmen. Am fost o târfă. M-am lăsat de două zile și sunt în sevraj. Je ne regrette rien“. Când era mică, tata o alinta cu expresia „porumbița mea“, dar acum, ea e bună de vârât în terariul cu șerpi.

Personajul numărul trei: sub­semnata Laura, pe atunci în vârstă de treizeci de anișori. Nevasta polițis­tului.

Așa cum spuneam, Gabriel era mândru de meseria lui și vorbea mereu despre ea. Se credea capabil să rezolve cazuri la fel de sofisticate precum „Zece negri mititei“, numai că era nevoit să umble cu precădere după borfașii din comuna noastră, care furau găini și biciclete. Mi-a făcut capul calendar cu metoda lui de anchetă.

— Laura, cheia succesului nu poate fi decât un informator care s-a nimerit complice sau martor la ceea ce vreau să elucidez. El mă va con­duce la autorul principal. Îl privesc adânc în ochi și-i zic: „Răspunde cinstit la întrebările mele și vei scăpă de pușcărie, nenorocitule! Gândeș-te-te bine înainte de a răspunde, căci, după cum ai constatat, eu știu mult mai mult decât crezi. Și dacă te prind cu cea mai mică minciună, te ares­tez“.

— Genial! exclamam eu cu râsul în gâtlej.

— Dar, din păcate, trebuie să fac multe pânde în locurile unde s-au dat loviturile.

Mi-l imaginam pândind în vreun coteț și mă simțeam obligată să-i reamintesc o veche zicală de-a polițiștilor: „Numai un criminal bătut în cap se întoarce la locul crimei.“.

Adesea, indiferent care era subiectul discuției noastre, soțul meu își aducea aminte să mă întrebe:

— Ce mai face Carmen?

Îi răspundeam invariabil:

— Autostopul.

Acesta este termenul pe care-l foloseam eu pentru a cataloga viața libertină a surorii mele. Carmen era celibatară, locuia singură, nu muncea nicăieri (tocând sistematic banii părinților noștri sau tapându-i ocazional pe domnii generoși), călătorea prin țară când avea prilejul, hălăduia prin barurile din orașul vecin (Giurgiu), bea, fuma, se distra, deci făcea cam tot ce-i trecea ei prin cap, fără opreliști, bazându-se doar pe o singură regulă – și anume aceea că nu există reguli.

Gabriel știa ce vreau să spun cu „autostopul“. Și adăuga:

— Bravo ei! Își trăiește viața!

Iar eu completam în gând: „Bravo și mie! M-am măritat cu un tăntălău“.

Dar tăntălăul… nu era chiar lipsit de fantezie și de ascunzișuri. De fapt, îl ducea mintea la blestemății. M-am dumirit, până la urmă, de ce-l plimba grija de cumnata lui.

Citește articolul integral în numărul 8 al revistei Întâmplări adevărate, din 24 aprilie, la toate punctele de difuzare a presei.