“Poate că ar trebui să spun că povestea mea este una cu final fericit. Şi asta pentru că Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc astăzi. Și pot scrie aceste rânduri. Însă preţul plătit cred că a fost mult prea mare. Murind, mama a lăsat în urmă multă durere şi un gol imens în suflet. Ceea ce ar fi trebuit să ne umple inimile de fericire tuturor celor din familia noastră s-a dovedit a fi în final o tragedie.

Soarta loveşte uneori fără milă

În martie 2005 am aflat că sufăr de o boală gravă la rinichi. Cum vreme de 8 luni de zile analizele nu scoteau la iveală nici un semn de ameliorare, medicii au decis să începem pregătirile pentru dializă. Prin urmare, chiar în perioada Crăciunului, am început tratamentul. A fost o lovitură grea pentru părinţii mei. În fiecare săptămână, de 3 ori, timp de două luni şi jumătate, am mers la Bucureşti, iar ei sufereau, plângeau şi nu ştiau ce să mai facă pentru a mă ajuta.

Eu nu pot să spun că priveam ce mi se întâmpla ca pe o tragedie. Poate că nici nu realizam cu exactitate ceea ce mi se întâmpla cu adevărat, deşi sufeream cumplit. Plecam de acasă pentru dializă la 2 noaptea şi reveneam la ora 14. Era foarte obositor. Nimeni altcineva în afara părinţilor şi a prietenului meu nu putea înţelege cu adevărat suferinţa mea. Până la urmă, părinţii s-au gândit că cea mai bună soluţie pentru recuperarea mea era transplantul de rinichi.

Câte nu face o mamă?!

Mama a insistat să facem testele specifice pentru o asemenea intervenţie la Bucureşti, fiind sigură că suntem compatibile. Şi aşa a şi fost. Eram atât de fericite când am aflat că un rinichi al mamei mă va scăpa de chin! Cine avea să ştie atunci că acel moment ne va schimba viaţa definitiv şi nu neapărat doar în bine? Parcă predestinat, pe 8 martie 2006, de Ziua Mamei, mama mea mi-a dat viaţă pentru a doua oară. Îmi sunt încă vii în minte momentele în care emoţiile o copleşeau şi nu-şi putea stăpâni lacrimile ce-i mângâiau obrazul.

Am intrat în operaţie dimineaţa, în jurul orei 8. Vreo 6 ore, cât a durat intervenţia, tata, naşa mea, prietenul şi unchiul fremătau de teamă. Auziseră că mamei i se făcuse rău pe masă. A doua zi, când m-am trezit, am întrebat de mama. Mi s-a spus că e bine. Chiar m-a vizitat, însoţită de o infirmieră, când a fost mutată în salonul ei. Ne-am văzut prin geam, căci ne aflam în mediu steril, dar eram atât de fericite!

Murind, atât a mai rămas…

Mi-amintesc cum am învăţat din nou primii paşi. Mergeam s-o vizitez pe mama în salonul ei şi nu înţelegeam de ce nu-şi revenea. Deşi nu se simţea bine, a fost externată. Vorbeam zilnic la telefon. Pe 26 martie, a venit să mă viziteze la Bucureşti. Era tare bine-dispusă în acea duminică. Habar nu aveam că avea să fie ultima noastră întâlnire. A doua zi a făcut aceeaşi criză ca în timpul operaţiei. Când a ajuns ambulanţa nu se mai putea face nimic. Mama a plecat. Dar ne-a părăsit, murind, fericită că şi-a îndeplinit visul de a mă vedea pe mine în viaţă.

Am presimţit ceva, însă încercările mele de a vorbi cu ea au fost zadarnice. Toţi evitau să-mi spună adevărul. Medicii îmi dădeau calmante… În final, mi s-a spus că e în comă şi de aceea nu-mi poate vorbi. M-a cuprins disperarea. Erau prea multe semne de rău. Prietenul meu venise să-mi fie alături, toţi mă priveau cu milă… Iar eu mă rugam pentru sănătatea ei. Nici nu pot descrie ce am simţit la aflarea veştii. Măcar că m-au lăsat s-o văd înainte să pornească pe ultimul drum, chiar şi însoţită de o echipă de medici. Au urmat luni de coşmar, când am ajuns acasă şi simţeam nevoia de a o avea în preajmă. Nu ştiu cum i-aş putea mulţumi prietenului meu pentru felul în care mi-a fost alături. Acum nu pot să spun decât “mulţumesc, mamă pentru că mi-ai arătat că iubirea ta poate trece şi dincolo de moarte.”

Chiar dacă viaţa ne-a despărţit, mama este mereu lângă mine, o parte din mine.

Ana Maria C.

Sursa foto: Pixabay