Mănăstirea Radu Vodă – locul ce păstrează importante vestigii arheologice

Mănăstirea Radu Vodă - locul ce păstrează importante vestigii arheologice

Ascunsă de ochii bucureșteanului de rând, Mănăstirea Radu Vodă este situată pe o stradă lăturalnică din centrul capitalei, nu departe de apa Dâmboviței. Mănăstirea Radu Vodă este o mănăstire ortodoxă de călugări, care a fost întemeiată în secolul al XVI-lea de Domnul Țării Românești, Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577).

În acea vreme purta numele Sfânta Troiță și a fost construită cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei. Ocupată și fortificată de vestitul Sinan Pașa, mănăstirea voievodală a fost transformată în moschee, fiind apoi distrusă de turci până la temelii. Rezidită de nepotul ctitorului, Radu Mihnea, și înzestrată cu multe averi, Sfânta Troiță a ajuns cu vremea cea mai bogată mănăstire din țară, cu peste 8.000 de proprietăți.

Cu toate acestea, în perioada în care a fost administrată de călugării greci a ajuns într-o stare deplorabilă.

Monument istoric, de artă și de spiritualitate românească, ansamblul monahal a fost refăcut la inițiativa Patriarhului Iustinian Marina, considerat al treilea ctitor al său.

 

Scurt istoric al Mănăstirea Radu Vodă


Mănăstirea Radu Vodă a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), fiul domnitorului Țării Românești Mircea Ciobanul, pentru a mulțumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta împotriva lui Vintilă Vodă, care s-a desfășurat chiar în locul unde se află lăcașul de cult. Mănăstirea cu hramul Sfânta Troiță a început să fie construită în 1568.

Complexul mănăstiresc a fost construit pe o colină aflată la 12 metri deasupra terenului înconjurător, pe malul drept al Dâmboviței. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că această colină era locuită încă din Epoca Paleolitică, aici fiind cea mai veche așezare de pe aceste meleaguri. Încă de pe vremea geto-dacilor așezarea de aici era fortificată.

Alexandru al II-lea Mircea a construit mănăstirea cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei. Pentru găzduirea solilor și a călătorilor, domnitorul a construit aici și un palat domnesc, din bârne de lemn și chirpici, fiind închis printr-o împrejmuire din trunchiuri de copaci.

Alexandu al II-lea, care avea reputația de domnitor evlavios, a acordat o atenție deosebită vieții bisericești. Mănăstirii ctitorită de el i-a dat dreptul de a lua sare de la Ocnele de la Telega și de la Ghitioara, a reparat Mănăstirea Plumbuita și a făcut danii importante unor lăcașuri sfinte din Muntele Athos și Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. A murit în 1577 și a fost îngropat în Mănăstirea Sfânta Troiță, dar piatra sa de mormânt nu se mai păstrează.

Urmașul său la tron a fost fiul său, Mihnea al II-lea, zis mai târziu Turcitul. Acesta avea doar 13 ani la moartea tatălui său, așa încât a domnit sub tutela mamei sale, Ecaterina. În timpul celor două domnii (1577-1583 și 1585-1591) el a reușit să termine lucrarea tatălui său, cu cheltuieli foarte mari. A zugrăvit biserica, a construit chilii și a continuat înzestrarea mănăstirii, cumpărând mai mute sate, vii și prăvălii. Tot atunci Mănăstirea Sfânta Troiță a cunoscut o perioadă de înflorire culturală. Se pare că aici s-a alcătuit prima bibliotecă din București, unde se copiau manuscrise și cărți necesare cultului liturgic sau intelectualilor vremii.

În 1593 la tronul Țării Românești a venit voievodul Mihai Viteazul, iar în timpul domniei sale Mănăstirea Sfânta Troiță avea să treacă prin grele încercări. După bătălia de la Călugăreni, din august 1595, în timp ce Mihai Viteazul se retrăgea în Transilvania, turcii conduși de vestitul Sinan Pașa au ocupat Bucureștiul și l-au fortificat, cu dorința de a transforma țara în pașalâc.

Pe colina unde se afla mănăstirea au construit o fortăreață din pământ și trunchiuri de copaci, cu cinci bastioane, numită de bucureșteni „palanca lui Sinan”, în care încăpeau zece mii de oameni.

Fortificațiile au fost însă inutile, deoarece în octombrie 1595, după ce au eliberat orașul Târgoviște, armatele creștinilor s-au îndreptat spre București și l-au silit pe Sinan Pașa să se retragă. Înainte de a părăsi orașul, turcii au jefuit orașul și i-au dat foc, iar mănăstirea și forticațiile de la Radu Vodă au fost aruncate în aer.

Sfântul lăcaș, pângărit de turci, a fost dărâmat cu tot ce avea, trapeză, chilii etc. După ce orașul a fost eliberat, locuitorii, îngroziți, au părăsit Bucureștiul, iar călugării de la Sfânta Troiță au fost mutați de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogățiile mănăstirii.

Bucureștenii au reușit să își refacă locuințele din lemn, dar în anul următor a avut loc pe neașteptate un atac a tătarilor, iar orașul a fost incendiat din nou. După toate acestea au urmat molima și foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiță, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.

Mănăstirea Sfânta Troiță a fost părăsită până în 1614, când voievodul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, s-a hotârât să înceapă rezidirea acesteia.

Noul complex monastic, construit după planurile inițiale, cuprindea acum o biserică impunătoare, după modelul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeș, chilii pentru monahi și case domnești. Radu Mihnea este cel care i-a sporit considerabil averea, adăugându-i sate, vii și prăvălii, astfel încât mănăstirea devenise cea mai bogată nu numai din București, dar și din întreaga țară, cu 8.342 de proprietăți.

Mănăstirea, care de atunci a luat numele Radu Vodă, deținea metocurile Stelea, Bolintin, Tutana, Săcuieni, Izvorul Voievodului, Bălteni, Iezerul etc. Moșiile cuprindeau sate, case, prăvălii, vii, hanuri, iazuri și mori, și erau întinse pe întreg teritoriul țării Românești.

În semn de recunoștință pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanțiale. Mănăstirea Iviron a supraviețuit de-a lungul vremii și prin ajutorul dat de evlavioșii domni ai Țării Românești, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab și Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereții bisericii principale.

Radu Mihnea a terminat construcția mănăstirii în a treia domnie în Țara Românească, însă nu a reușit să picteze biserica. În 1625, fiul și urmașul său la tron, Alexandru Coconul (1623-1627), s-a ocupat de zugrăvirea sfântului lăcaș, care a costat un milion de galbeni. Astfel, călugării au început din nou să slujească în mănăstire, după 30 de ani de la distrugerea ei de turcii lui Sinan Pașa. În 1626, Radu Mihnea a murit la Hârlău, când era domnitor al Moldovei, și a fost îngropat aici de fiul său, Alexandru.

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cele mai multe lăcașuri de cult au fost restaurate și extinse, printre acestea fiind și Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu palatul domnesc de aici și cu unele din proprietățile acesteia. În 1714 i s-a adăugat pridvorul, iar biserica a fost zugrăvită. Dar imediat după aceea au urmat domniile fanariote, iar Mănăstirea Radu Vodă nu a mai fost restaurată.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, așezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparații, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, amenințând să se prăbușească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate.

Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea și au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate.

 

Mănăstirea Radu Vodă în prezent


După 1863 Mănăstirea Radu Vodă a fost transformată în biserică parohială și apoi a fost restaurată. Lucrările efectuate în perioada 1859-1864 au fost conduse de arhitectul vienez Johann Schlatter, care a modificat forma inițială a bisericii, prin introducerea unor elemente de tip neogotic austriac.

Tot atunci biserica a fost în întregime repictată de Constantin Lecca și Mișu Popp. Dar în 1881 Titu Maiorescu a dispus demolarea incintei, zidurile fiind pur și simplu aruncate în aer. În locul vechilor chilii demolate a fost construit Internatul Teologic, în perioada 1894-1897, care a fost dat în folosință în 1898.

Din acest an, biserica a devenit capelă a Internatului Teologic, după ce fusese timp de 30 de ani biserică parohială. Internatul a fost însă închis pentru studenți în timpul Primului Război Mondial, în 1916 fiind instalat aici un spital românesc al Crucii Roșii.

De asemenea, în această clădire a funcționat un spital german și unul bulgar, în timpul ocupației, când clădirea a fost devastată. La plecare, bulgarii au distrus mobilierul și au luat cu ei vesela, lenjeria, cărțile și arhiva internatului. După război, internatul a fost refăcut, iar biserica a fost supusă unor lucrări de reparații și consolidare.

În 1933, Biserica Radu Vodă a fost inclusă în rândul monumentelor religioase de valoare. Atunci au fost reconstruite din zidărie toate cele patru turle ale bisericii, lucrările fiind conduse de arhitecții Nicolae Ghika-Budești și V. Moisescu.

În timpul regimului comunist, Mănăstirea Radu Vodă a fost desființată, iar în clădirile sechestrate de stat a funcționat o școală politică de partid și apoi Liceul „Ion Creangă'.

De refacerea sfântului lăcaș s-a ocupat apoi Patriahul Iustinian Marina, care este considerat al treilea ctitor al mănăstirii, alături de Alexandru al II-lea Mircea și de Mihnea Radu-Vodă. Astfel, la inițiativa sa, în perioada 1965-1966 s-au efectuat săpături arheologice în vederea restaurării, iar între anii 1967 și 1974 au fost făcute ample lucrări de refacere, după planul arhitectului Ştefan Balș.

În perioada 1974-1979, pictura din biserică și pridvor a fost complet refăcută, în frescă, de părintele arhimandrit Sofian Boghiu și de pictorul Vasile Caraman, în pronaos fiind păstrată o parte însemnată din pictura originală a lui Gheorghe Tattarescu.

Internatul Teologic a fost și el restaurat în perioada 1968-1971, când a fost construit și un nou corp de clădire cu două etaje, în care a fost instalat Seminarul Teologic. Biserica fiind frumos restaurată și sfințită a devenit atunci capelă a Seminarului Teologic.

În prezent, Biserica Mănăstirii Radu Vodă are o arhitectură deosebită, cu ziduri exterioare groase de 1,5 metri, cu o frumoasă și sobră decorație. Planul și interiorul ei reproduc concepția planimetrică și spațială a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș, cu diferența că materialul de construcție folosit nu este piatra, ci cărămida.

Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle, dintre care cea principală se sprijină pe 12 coloane, simbolizând pe cei 12apostoli, ca la Curtea de Argeș. În fața pronaosului se află pridvorul larg, care a fost refăcut în perioada 1859-1863, în stil neoclassic. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn, în stil baroc, și datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Restaurarea ei și a portretelor ctitorilor aparțin pictorului Gh. Ciobanu. De o frumusețe deosebită sunt icoanele împărătești, care datează din secolul al XVII-lea sau din primii ani ai secolului al XVIII-lea. În centrul Altarului se află Sfânta Masă, din piatră, îmbrăcată și acoperită de suportul unui frumos baldachin sculptat în lemn aurit.

Mănăstirea Radu Vodă este și gropniță domnească. Mormântului primului ctitor Alexandru al II-lea s-a distrus probabil în timpul unor reparații. În naosul bisericii, în partea dreaptă se află mormântul celui de-al doilea ctitor Radu Mihnea, iar în partea stângă este cel al Patriarhului Justinian. De asemenea, în pronaos se află 24 de morminte care au lespezi de piatră cu inscripții unul dintre cele mai vechi fiind al lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul.

Ultimul vestigiu al mănăstirii de altădată este turnul-clopotniță, cel mai înalt din București, (cca. 25 m), cu un plan de formă dreptunghiulară și trei caturi. Cândva avea ceasornic și era cel mai frumos turn din București.

Pisania clopotniței amintește că după marele cutremur din 1802 era într-o stare „vrednică de plâns”. Refacerile i-au respectat înfățișarea, astfel încât felul în care arată astăzi este destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea. Ruinele palatului domnesc, aflate la 35 m de fațada de vest a bisericii, au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din 1953-1954, tot atunci fiind scoase la iveală și urmele fostei „palănci a lui Sinan Pașa”.

Mănăstirea Radu Vodă a fost reactivată în 1999, iar în 2002 s-a pus piatra de temelie a noului Seminar „Mitropolitul Nifon„, care este astăzi o clădire modernă, după ultimele standarde din domeniu. Tot în 2002 mănăstirea a primit în dar din insula Eghina o părticică din moaștele Sfântului Nectarie, care se află într-o raclă din argint așezată sub un frumos baldachin, de atunci fiind al doilea ocrotitor al Mănăstirii Radu Vodă.

Numeroși oameni care au venit să se închine la racla cu sfintele sale moaște au fost vindecați de cancer sau de alte boli incurabile, iar mărturiile lor scrise se află în arhiva mănăstirii.

 

Sfântul Ierarh Nectarie – Slujitor şi povăţuitor de suflete


Sfântul Ierarh Nectarie s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din părinţi săraci, foarte evlavioşi. A primit numele Anastasie la botez şi o aleasă educaţie creştinească. La Constantinopol studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

La 20 de ani, tânărul Anastasie ajunge pe Insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Primeşte tunderea monahicească la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, primeşte numele de Nectarie. Ajunge secretar al Patriarhiei, predicator la Biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete. Are răbdare, smerenie şi blândeţe.

Va construi între anii 1904 şi 1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o mănăstire de călugăriţe în Insula Eghina. Mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui, mai ales după primul razboi mondial. Cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni şi revărsa în jurul lui pace, bucurie şi lumină, mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui.

Multe calomnii şi vorbe rele a răbdat Sfântul. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în Insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Rabdă cu tărie boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă, care are loc la 8 noiembrie 1920.

După 20 de ani, trupul său este găsit întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din ortodoxia grecească.

 

Citește și:

Mănăstirea Cozia, cea mai importantă ctitorie a Voievodului Mircea cel Bătrân

Mănăstirea Putna, mănăstirea supranumită și Ierusalimul Neamului Românesc'

Rugăciunea tămăduitoare la Sfântul Nectarie face minuni