Mânăstirea Clocociov – un cuib de îngeri, în inima Olteniei

Mânăstirea Clocociov - un cuib de îngeri, în inima Olteniei

Un om care a călcat, măcar o dată în viaţă, într-o mânăstire, nu se poate să nu fi observat că traiul de acolo se desfăşoară într-o altă lume, înţeleasă doar de cele mai ascunse cotloane ale sufletului. Şi ce leac ar putea fi mai bun pentru rănile inimii dacă nu o fărâmă de timp petrecut într-un lăcaş duhovnicesc, unde până şi ciripitul păsărilor se aude parcă în şoaptă?

Să vorbeşti despre cele care, din prea multă dragoste pentru Dumnezeu, au ales şi au fost alese să-I urmeze calea şi să locuiască în casa Lui pentru totdeauna, e foarte greu. Din afară nu e uşor de acceptat şi înţeles alegerea lor. Însă, cine îşi îndreaptă paşii spre oaza duhovnicească de la Mânăstirea Clocociov şi apucă să guste din raiul pământesc de acolo, va găsi cu siguranţă răspunsul.

Întâmplare sau voia lui Dumnezeu?

La periferia oraşului Slatina, dintr-o vale adâncă, înconjurată de pomi şi câmpuri verzi, ţâşneşte semeaţă crucea de pe turla unei biserici. Nici nu ai bănui că în cadrul acelei privelişti largi, ce se deschide tocmai până la râul Olt, străjuieşte de veacuri o mânăstire. A fost ocupată de călugări, până în 1942. Pe atunci era un loc la fel de pitoresc, însă în paragină. Şi asta până când, într-o zi, câteva măicuţe din nordul Moldovei, aflate în căutarea unui adăpost, s-au urcat în primul tren din gară şi au ajuns la Slatina. Iată cum, de zeci de ani, Mânăstirea Clocociov s-a transformat în adăpost duhovnicesc pentru cele 45 de maici câte vieţuiesc acolo în prezent. Trăiesc într-un deplin anonimat, departe de toate păcatele lumii, iar chipurile lor radiază o seninătate aparte. Sunt deosebit de amabile, dar foarte retrase, evitând să vorbească despre ele ca persoane, mai ales acum, când diverse cazuri îndelung mediatizate, au pătat ruşinos modul lor de viaţă. Vorbesc însă cu cea mai mare plăcere despre mănăstire, despre ceea ce fac ele acolo şi despre credincioşii care le calcă pragul, de obicei căutători de linişte, iubitori de natură, de frumos, de Dumnezeu.

Miresele' Domnului

În ziua în care am păşit prin poarta Mânăstirii Clocociov, maica stareţă, Iulia Bogăceanu se afla cu treburi la Craiova. Aşa se face că sarcina de a mă ghida prin incinta mânăstirii i-a revenit Maicii Irina. Se pare că era în măsură să ofere informaţii despre lăcaşul sfânt, numărându-se printre cele mai vechi locuitoare, după 26 de ani de viaţă monahală, dar având şi calitatea de ghid al muzeului mânăstirii. Celelalte măicuţe trebăluiau de zor, deşi cred că până şi firelor de praf le era jenă să se mai aşeze pe aleile curţii interioare, când totul în jur strălucea de curăţenie. Dumnezeu m-a ales să trăiesc la mânăstire. Nu e uşor şi nu oricine poate rezista, dacă nu crede cu adevărat şi din toată inima. În 76, când am venit aici prima dată, am vrut să mă spovedesc la Părintele Visarion Coman, renumit pentru taina spovedaniei. Nu aveam decât vreo 16 ani. Oamenii cred că dacă te călugăreşti, viaţa e un chin. Sau că aleg acest trai doar cei ce au păcătuit ori caută un refugiu. Dar de ce ai face asta, mai ales când eşti foarte tânăr, dacă nu din credinţă?', povesteşte cu un zâmbet cald pe buze maica Irina, de parcă greutăţile s-ar opri undeva la poarta mânăstirii şi niciun fel de apăsare nu ar mai încovoia vreodată umerii celor de acolo. Poate că aşa şi este. Mai ales că la Clocociov, contrar practicilor din alte mânăstiri, nu au fost acceptate decât fecioare. Căci, aşa cum spunea Părintele Visarion, pe vremea când încă mai era în viaţă, odată ce omul a gustat din plăcerile lumeşti, e aproape imposibil să se mai dedice în totalitate divinităţii, fără să mai tânjească după traiul de afară.

La mânăstire, unde ai de toate dar nu e nimic al tău, e imposibil să nu domnească pacea.' (Maica Irina)

Clocociov 051

Viaţa cetăţii duhovniceşti

Lumea şi-a format o părere greşită despre viaţa la mânăstire. Unii cred că numai muncind din greu pot supravieţui măicuţele şi călugării după zidurile groase. De unde să mai aibă timp să se educe? Dar nu este şi cazul celor ce duc aşa-numita viaţă de obşte', unde totul se face în comun. Între slujbele obişnuite de pe parcursul unei zile, începând de la 6 dimineaţa, fiecare măicuţă îşi are rostul ei, trebuind să îndeplinească o anumită activitate, ascultare' în limbajul locului, în funcţie de pricepere şi studiile de specialitate, dar şi de necesităţi. Astfel, cele înzestrate cu harul picturii se ocupă de atelierul dedicat lor, în timp ce măicuţele pricepute la cusut scot din mâini diverse straie şi ornamente bisericeşti. De curăţenie şi masă se ocupă pe rând, după programarea făcută, la finele fiecărei săptămâni, de conducere. Maica Elena e singura care a descusut' tainele maşinii automate de brodat, o hardughie complicată, cu multe butoane, dar care le uşurează munca celorlate măicuţe. Aceasta este ascultarea ei şi şi-o îndeplineşte cu brio, chiar dacă, în fiecare zi, are de învăţat tot mai mult despre computer şi detalii tehnice. Ele nu resping tehnica modernă, ci dimpotrivă, mai ales că atelierul de croitorie şi broderie este una dintre sursele lor de autofinanţare. În opinia Maicii Irina, viaţa la mânăstire e un exerciţiu continuu de a fi exigent cu tine însuţi şi foarte tolerant cu cei din jur. Într-un fel, şi viaţa de mânăstire e tot o şcoală, un loc unde ai mereu de învăţat'.

Sfânta mânăstire este un izvor de pace, bucurie şi bunătate, după care sufletul fiecărui om tânjeste, căutand să-şi astâmpere setea duhovnicească. Acest dor aduce oamenii la mânăstire.' – Prea Cuviosul Părinte Protosinghel Visarion

Sursa foto: arhiva Libertatea pentru femei