Legendele castelelor bântuite prind viață în noaptea de Halloween

Legendele castelelor bântuite prind viață în noaptea de Halloween

În noaptea de Halloween, granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo dispare, iar sufletele chinuite din tărâmurile întunecate se întorc în locurile în care au pătimit. Și castelele faimoase din țara noastră au povești captivante cu fantome și spirite răzbunătoare. Greu de crezut, dar legendele lor poartă în ele totuşi un sâmbure de adevăr…   

Poveşti stranii, cu personaje fabuloase şi fapte întunecate, înconjoară zidurile de nepătruns ale Castelului Corvinilor. În pragul serii, liliecii ies din hrubele palatului, iar în urma lor se aud scrâșnete metalice prin sălile reci de piatră. Bătrânii spun că sunt lanţurile prizonierilor schingiuţi în fortăreaţa castelului, fără speranţa de a mai vedea vreodată cerul liber. Iancu de Hunedoara a ordonat încă de la începutul construcţiei, în 1440, să fie zidite catacombe înguste şi înfricoşătoare, temniţe şi camere de tortură. Ani de-a rândul, măreţul castel a fost folosit drept închisoare, iar în curtea interioară aveau loc execuţii sângeroase. Până şi arhitectura lui, inspirată de stilul gotic masiv şi sumbru, cu ferestre înguste şi turnuri ameţitoare,  răspândea teama în rândurile duşmanilor. Mulţi şi-au găsit sfârşitul sub zidurile lui, iar nefericiţii care erau aruncaţi în temniţe trăiau în agonie, fără şansă de scăpare.

 Suflete chinuite bântuie castelul

Mărturie stă soarta celor trei prizonieri turci, cărora voievodul le-a promis libertatea dacă sapă o fântână şi aduc apa în castel. Prizonierii s-au învoit pe dată cu gândul că vor scăpa de chin în câteva luni. Dar au avut nevoie de 15 ani şi de un efort supraomenesc să sfredelească stânca şi să dea de izvor. Iar libertatea promisă s-a transformat în sentinţă de moarte. De teamă că prizonierii ar fi divulgat tainele castelului, soţia voievodului, Elisabeta, a ordonat uciderea lor. De atunci, vaierele condamnaţilor înşelaţi se aud noaptea în preajma fântânii, însoţite de zăngănitul straniu al lanţurilor. Năluci de fum se arată uneori la geamurile înguste, spun vorbe din bătrâni, adunate de la localnicii care au cercetat castelul noaptea. Nu de puţine ori, o rupeau la goană, îngroziţi de şoaptele îngheţate care se auzeau din pereţi. Legenda spune că un călugăr a fost zidit de viu în turnul Capistrano, după ce Iancu de Hunedoara a aflat că trăgea cu urechea la şedinţele secrete din Sala Dietei. Spiritul lui mai caută şi acum o cale de scăpare din strânsoarea pietrei.

O iubire nefericită

casa bantuita

Poveşti atât de înfricoşătoare ca ale Castelului din Hunedoara cu greu mai găseşti în ţară. Dar nu-i castel în România să nu aibă măcar o legendă despre suflete rătăcitoare după moarte. Mai puţin sumbră, dar poate mult mai tristă, este povestea unei femei chinuite de dor, care a stăpânit pe vremuri Conacul Bellu din Urlaţi. Odette era o franţuzoaică frumoasă, căsătorită cu George Bellu, unul dintre ultimii moştenitori ai conacului şi nepot al lui Alexandru Bellu. Se pare că Odette şi George au locuit câţiva ani la conacul din Urlaţi, vreme în care iubirea lor, care se aprinsese în Franţa, s-a stins. Mare crai, după cum vorbeau cârcotaşii, George petrecea înconjurat de femei frumoase. Ba chiar se spune că a avut copii din flori pe care nu i-a recunoscut. Odette suferea cu atât mai mult din cauza infidelităţii soţului, cu cât ea nu îi putea dărui copii. Rămasă văduvă, femeia a murit săracă prin anii 1980, după ce comuniştii confiscaseră averea familiei. Iar marele conac, în care Odette îşi plânsese  nefericirea, s-a distrus în întregime după cutremurul din 1940. Dar sătenii spun că sufletul neîmpăcat al femeii a rămas legat de aceste locuri şi bântuie casa de vară, ultima construcţie rămasă în picioare din domeniul Bellu.

credit foto: Shutterstock