Inventatori celebri: Cine a inventat pianul?

Inventatori celebri: Cine a inventat pianul?

Cine a inventat pianul? Aceasta este o întrebare pe care multe persoane și-au pus-o măcar o dată în viață, însă puțini sunt cei care știu cine este inventatorul instrumentului muzical care astăzi îi încântă pe oameni peste tot în lume.

De o adaptabilitate şi expresivitate aparte, pianul e la el acasă atât în lumea muzicii clasice, cât şi în universul jazzului şi al muzicii pop. Se remarcă pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament pentru un cântăreţ timid.

Pianul este un instrument muzical acustic cu coarde inventat în Italia de către Bartolomeo Cristofori în jurul anului 1700, în care sunetul este produs de coarde metalice fixate pe o placă de rezonanță din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi, care este compusă dintr-un rând de clape (mici pârghii) pe care interpretul le apasă sau le lovește cu degetele ambelor mâini.

Pianele moderne au corzile montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă și finisat cu lac și pulbere de bronz (motiv pentru care este numit, impropriu, și „placă de bronz'). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.

Cuvântul pian este o formă prescurtată a termenului pianoforte, termenul italian pentru versiunile anilor 1700 ale instrumentului, care la rândul său derivă din gravicembalo col piano e forte – clavecin cu sunet slab și puternic – și fortepiano.

Termenii muzicali italieni piano și forte indică „slab”, respectiv „puternic”, care în acest context se referă la variații de volum (de exemplu intensitate sonoră) produse ca răspuns la atingerea pianistului sau a presiunii pe clape: cu cât o clapă este apăsată cu o viteză mai mare, cu atât este mai mare forța cu care clapele apasă corzile, deci cu atât este mai puternic sunetul produs de nota respectivă si cu atât este mai puternic atacul partiturii.

Numele a fost creat ca un contrast cu clavecinul, un instrument muzical care nu permite variații de volum.

 

Cine a inventat pianul? – Apariția și evoluția instrumentului muzical

La sfârşitul secolului al XVII-lea, o nouă invenție avea să revoluţioneze lumea muzicii.

Povestea pianului începe cu primul său strămoș – monocordul cu clape – căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.

Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte.

Pianul a fost inventat de către un Florentin, Bartolomeo Cristofori în Italia. Cristofori era nemulțumit de lipsa controlului pe care muzicienii îl aveau asupra nivelului de volum al clavecinului. Cristofori a fost inovatorul mecanismului de lovire cu un ciocănel și astfel a luat naştere pianul modern în anul 1709.

Cine a inventat pianul

În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor.

Instrumentul s-a numit la început „clavicembalo sau piano e forte' (literar, un clavecin care poate reda sunete suave și grave cu un control al intensitaţii sunetelor). În timp această denumire a fost prescurtată și a devenit „pian'.

Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele.

În 1710 se contruia primul pian, iar în anii care au urmat faimoţi constructori au contribuit la îmbunătăţirea calităţii sunetului, cele mai remarcabile instrumente fiind cele create prin anii 1750 de fraţii Gottfried şi Andreas Silbermann.

Cine a inventat pianul

Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane.

De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA.

Johannes Zumpe, un alt constructor rămas celebru, a redus dimensiunile cutiei de lemn în care erau montate piesele pianului, în 1789, inventatorul austriac Johann Andreas Stein a inventat pedala pianului, iar în 1822, francezul Sébastien Erard a inventat sistemul de repetare a notelor.

Folosit de compozitori şi de amatori, pianul a devenit repede o modă în Europa şi a pătruns şi în Asia, de pe la mijlocul secolului XIX. S-a răspândit mai întâi în insula Gulangyu din China şi de aici, mai departe. În acea vreme, slujbele din biserici erau acompaniate de cântece în cor şi, din ce in ce mai mult, de pian. În America, primul fabricant a fost Johann Behrent din Philadelphia, în 1775.

Heinrich Steinweg, un emigrant german, a fondat în 1853 o fabrică de instrumente muzicale la New York, care a deschis o nouă eră în istoria pianului. Pianele purtând marca Steinway and Sons sunt cele mai populare și astăzi, au o calitate superioară a sunetului și un design fără termen de comparaţie. Steinway and Sons produce aproximativ 90% din pianele vândute în întreaga lume.

Cine a inventat pianul? – Compozitorii descoperă pianul

Pianul începea să câştige teren în cercul compozitorilor. Când Wolfgang Amadeus Mozart a vizitat atelierul bavarez al lui Johann Stein, în 1777, pentru a încerca noul instrument, tânărul muzician a fost impresionat. Nu după mult timp, compunea muzică pentru pian.

În doar patru ani, Mozart a scris nu mai puţin de 15 concerte pentru pian! Totuşi, după numai câţiva ani, cel care avea să arate lumii calităţile noului instrument era Ludwig van Beethoven.

Sub degetele maestrului, pianul prindea viaţă, iar sunetele căpătau virtuţi vocale. Scenele vibrau acum cucerite de un nou curent: muzica romantică, pasională, inspirată de pian.

Frédéric François Chopin, renumitul „bard al pianului, a găsit în acest instrument mijlocul desăvârşit de a-şi exprima gândurile şi trăirile. Muzica originală şi vivace compusă de Franz Liszt conferea pianului virtuţi orchestrale. Muzicianul îşi electriza publicul prin interpretările-i de mare virtuozitate.

Din nefericire, cadrul de lemn şi coardele subţiri nu supravieţuiau interpretării pline de patos din timpul unui concert. Prin urmare, fabricanţii de instrumente au început să folosească tije metalice de susţinere până când s-a elaborat cadrul de metal dintr-o singură bucată.

Acum ei puteau folosi coarde mai groase şi ciocănele mai grele pentru a obţine sunete de o mai mare intensitate. Aceste sunete, de altfel destul de aspre, au fost corectate prin acoperirea ciocănelelor cu fetru. Dispunerea pe diagonală a coardelor mai lungi peste cele scurte a contribuit mult la îmbunătăţirea calităţii sunetului şi la economisirea de spaţiu.

Astfel şi-a făcut apariţia pianul modern şi, odată cu el, pianiştii de renume. Sălile de concerte erau acum arhipline de melomani entuziasmaţi de noua artă pianistică. Între timp, pentru a satisface uriaşa cerere de piane, meşterii din Europa şi America au început să producă în masă râvnitul instrument.

Cine a inventat pianul? – Pianul capătă popularitate în lume

La începutul secolului al XX-lea, în fiecare casă trebuia să existe un pian, ca simbol al statutului social, indiferent dacă cineva ştia să cânte la el sau nu.

Pianiştii erau foarte căutaţi pentru a întreţine clienţii şi călătorii, pentru a realiza fundalul sonor al filmului mut nou apărut şi pentru a da lecţii unui număr crescând de iubitori de muzică.
Reuniunile de familie gravitau în jurul pianului, iar amatorii îşi prezentau propriile compoziţii.

Declinul pianului a început să se facă simţit după primul război mondial. De la o excepţională producţie de 600 000 de piane pentru întreaga lume în anul 1910, vânzările de piane au scăzut treptat.

În lumea divertismentelor, pianul a fost înlocuit de fonograf, radio, casetofon şi, în cele din urmă, de televizor. Dar asta nu a însemnat nici pe departe apusul epocii pianului.

Progresele tehnice înregistrate după al doilea război mondial au reînviat interesul oamenilor faţă de acest instrument.

În 1980 s-au produs peste 800 000 de piane. Azi, pianele mai uşoare se fac din plastic şi din aliaje, iar clapele albe sunt acoperite cu material sintetic, nu cu fildeş. Japonia a devenit unul dintre cei mai mari producători de piane, iar China l-a adoptat ca „rege al instrumentelor.

 

Cine a inventat pianul? – Strămoşii pianului

Harpa şi lyra se numără printre cele mai vechi instrumente cu coarde ciupite. Mai târziu, a apărut dulcimerul, ale cărui coarde se loveau cu două baghete.

În Europa evului mediu s-au fabricat instrumente cu claviatură, ale căror coarde erau ciupite sau lovite. Cele mai cunoscute au fost clavicordul şi clavecinul. Cutia de rezonanţă a clavicordului era rectangulară, prevăzută cu un capac, iar coardele instrumentului erau lovite de dedesubt, de nişte lamele metalice numite tangente. Deşi expresive, sunetele lui delicate puteau fi foarte uşor acoperite de alte instrumente sau chiar de voce.

Clavecinul, un instrument mai mare şi asemănător actualului pian cu coadă, era prevăzut cu coarde lungi. Acestea erau ciupite de nişte pene metalice, numite „ciupitoare. Deşi se distingea prin sonoritate amplă şi rezonanţă, clavecinul nu putea realiza variaţii de intensitate.

În secolul al XVIII-lea, odată cu naşterea unei muzici de un dramatism şi o sensibilitate aparte, muzicienii doreau un instrument cu claviatură ale cărui mijloace de expresie să împletească sensibilitatea clavicordului cu forţa clavecinului.

Constructorul italian de instrumente Bartolomeo Cristofori a îmbinat modelul de bază al clavecinului cu mecanismul cu ciocănele al clavicordului, folosind pentru lovirea coardelor ciocănele de lemn acoperite cu piele. El şi-a numit invenţia gravicembalo col piano e forte (clavecin cu piano şi forte), prescurtat pianoforte, sau pian. Se obţinuse deci un instrument de o sonoritate mai amplă, mai bogată, ce putea emite sunete de intensităţi variate.

Pianul cu coadă este un pian în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn sprijinită, de obicei, pe trei picioare. Pianele cu coadă se împart, în funcție de lungime, în următoarele categorii:

  • Pian cu coadă scurtă (lungime ~140–180 cm);
  •  Pian cu coadă medie (lungime ~180–230 cm);
  • Pian cu coadă lungă (lungime ~230–300 cm) – cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de concert.

Pianina, în care corzile și carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puțin spațiu. Poate avea înălțimi variabile.

Un pian electric este un pian care produce sunete mecanice care sunt transformate în semnale electronice cu ajutorul unor doze electromagnetice. Spre deosebire de sintetizator, pianul electric nu este un instrument electronic ci unul electro-mecanic. Primele piane electrice au fost inventate la sfârșitul anilor 1920.

 

Cine a inventat pianul? – Știați că …

  • Istoria instrumentelor cu coarde datează încă din antichitate, acestea fiind utilizate pentru a compune muzică religioasă.
  • În acele vremuri, chinezii foloseau instrumente care aveau pînă la 20 de coarde, egiptenii şi sumerienii deţineau harpa, iar în Iran muzicanţii foloseau ţambalul.
  • În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori începea construcţia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămînă în contact cu coarda după producerea sunetului.
  • Denumirea de pianoforte, menţinută pînă în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care acţiona clapele.
  • De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se pînă în zilele noastre.
  • Cel mai vechi pian cunoscut și conservat până în prezent este de fapt un pianoforte (a cărui construcție este puțin diferită de cea a pianului modern), construit la Florența, în Italia, ăn anul 1720, de către Bartolommeo Cristofori (1655-1731). Acest unic exemplar este adăpostit astăzi de Muzeul Kraus din Florența.
  • Pianul cu coadă poate avea o lungime de până la 3 METRI.
  • Pianele moderne au coardele montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz – de aici venind şi denumirea de „placă de bronz”. Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de coarde, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.

 

Citește și:

Inventatori celebri: Cine a inventat televizorul?

Inventatori celebri: Cine a inventat ceasul?

Inventatori celebri: Cine a inventat telefonul?