Care ar fi mica mare schimbare pe care v-o doriți în 2019 în ceea ce vă privește?

Nu știu dacă îmi doresc neapărat o schimbare, cred mai mult în a reuși să-mi p-strez personalitatea artistică și să fiu alături de familie. Am intenția de a ajuta mai mult anul acesta, de a iubi mai mult, de a trăi mai multe emoții, îmi doresc mai multe concerte. Cred că asta e ideea, nu neapărat o schimbare radicală. Nu cred în schimbări, ci mai mult în surprize plăcute pe care ni le face Dumnezeu, fără ca noi să ne dăm seama neaparat.

Ați știut dintotdeauna ce vă doriți de la viață?

În general, am mers pe instincte. Mi-am dorit foarte mult să fac meseria aceasta. De mică am avut aptitudini muzicale și părinții mei mi-au povestit că am început să cânt înainte să încep să vorbesc. Aveam un radio lângă pătuț care mă stimula și știam să fredonez cu ușurință toate melodiile pe care le ascultam. Părinții mei s-au ocupat de educația mea muzicală, mi-au cumpărat un pian la vârsta de cinci ani și am avut și profesor. Apoi am urmat cursurile Liceului de Muzică încă de la vârsta de șase ani… În sfârșit, mi-am urmat instinctul și calea și părinții mei chiar m-au ajutat. În general, ce mi-am dorit s-a și împlinit. Am știut să aleg ce e bine pentru mine. Dar bineînțeles că am mai făcut și greșeli, mici, dar inevitabile. Nu suntem perfecți.

silvia dumitrescu familistă convinsă

Când a fost viața cea mai generoasă cu dv.?

Când l-am cunoscut pe Florin (Ochescu. n.r.), soțul meu, și apoi, la scurt timp, când l-am născut pe Iulian. Sunt o familistă convinsă și acești doi oameni au fost salvatori, m-au împlinit pe mine ca femeie, ca om, ca mamă. Și meseria mă împlinește, dar deasupra tuturor stă această dragoste pe care ne-o împărtășim în faimilie, îmi dă o satisfacție deplină. În momentul în care l-am născut pe Iulian, muzica a picat într-un plan secundar, dar nu am renunțat.

Se poate spune despre dv. ca v-ați reinventat mereu? Cum își vede un artist de talia dv. locul pe scena actuală muzicală?

Eu, ca artist, nu am mers pe drumuri bătătorite, mi-a placut să fiu altfel decât ceilalți, am și muncit mai mult, am ales niște căi mai anevoioase, mai elaborate și nu la îndemâna tuturor, n-am urmărit neapărat succesul, ci să fac într-adevăr ceea ce-mi place – să cânt și să-mi găsesc un loc în care să mă simt eu în primul rând bine și să transmit emoție celorlalți. Nu cred că m-am încadrat undeva anume, cred că stilul meu a fost, mai degrabă, nonconformist, iar cea mai mare satisfacție a fost că am ajuns până la urmă la inima oamenilor. Poate mai greu și mai puțin ajutată de alții din domeniu, dar, în cele din urmă, am ajuns și aceasta este o satisfacție și mai mare. Nu prea cred în treaba asta cu reinventatul, eu sunt eu și voi rămane eu până la sfârșit. Cred că fiecare om are unicitatea sa și trebuie să știe s-o pună în valoare. Să nu te schimbi de dragul celorlalți. Eu voi rămâne aceeași.

silvia dumitrescu familistă convinsă

Cum vă mențineți tonusul, o siluetă armonioasă?

Am avut probleme foarte mari de sănătate în ultimii 20 de ani. Am fost mereu o fire mai sportivă și mi-a plăcut mereu mișcarea, mai ales cea în aer liber. În ciuda acestui fapt, tot n-am reușit să slăbesc niște kilograme în plus pe care le aveam. În ultima vreme, m-am mai echilibrat puțin cu doza de hormoni pe care o iau zilnic, am reușit să fiu mai ambițioasă și am început să am niște ore stricte de masă. Mănânc trei mese pe zi la aceleași ore. După ora 18:00- 19.00 nu mai mănânc absolut nimic și încerc să mănânc mai puțin, mai puține dulciuri, dar nu am un regim strict.

Cum va manifestați acum nonconformismul?

Se vede cu ochiul liber. Orice apariție de-ale mele e mai altfel. Mă îmbrac în stilul meu caracteristic, mă machiez într-un anume fel, felul meu de-a mă tunde, nu știu… N-am încercat niciodată să copiez pe nimeni, nici nu voi încerca. Încercarea de-a ieși în evidență imitându-i pe unii și pe alții nu mi se pare ok. Se știe de când lumea că imitația nu are valoare.

V-a dat vreodată fiori trecerea anilor?

Eu, de fiecare dată când îmi aniversez ziua de naștere, sunt puțin tristă pentru că parcă prea repede trec anii și încerc să fac un rezumat, să trag niște concluzii – dacă am muncit suficient, dacă am realizat lucruri importante și așa mai departe. Tristețea asta trece odată cu venirea invitaților și ne distrăm până dimineața (râde). Eu, fiind Balanță, cad dintr-o extremă în alta. La aniversarea de 50 de ani chiar am  plâns pentru că până atunci nu realizasem ce vârstă am și niciodată nu realizez. Dar, când m-am uitat la numărul de pe tort parcă am avut așa… parcă m-a zdruncinat cineva și mi-a zis „Trezește-te! Asta este vârsta ta reală!“ (râde). Numai că nu m-am trezit, a fost o senzație de moment și iată că anul acesta fac o vârstă rotundă, o să împlinesc 60 de ani și sper să fiu nu fiu la fel de zdruncinată (râde). Îmi doresc foarte mult să fac un concert mai mare, cu invitați, cu orchestră. E un lucru pe care mi l-am dorit de mulți ani, dar nu am avut posibilitatea să-l fac, deoarece costă foarte mult.  Dar eu, când îmi doresc foarte mult ceva, de obicei se îndeplinește.

În ce crede Silvia Dumitrescu? Profesional și personal?

În emoție, iubire și pasiune.

Fiul dv, Iulian (25 de ani) este și el muzician. Lucrați împreună?

Nu prea (râde). El de mic a avut o altă opțiune, s-a orientat către muzica clasică, cu toate că a crescut printre Holograf și trupe de rock în care a cântat soțul meu, printre colegi de-ai mei, cum ar fi Laura Stoica, Monica Anghel, Sanda Ladoși etc., artiști care, bineînțeles că ne vizitau și acasă, făceam aniversări împreună…  Pe la vârsta de șase-șapte ani l-am dus la un concert la Filarmonică, la Ateneu, și de-atunci a rămas îndrăgostit de această muzică. Și el a făcut tot Liceul de Muzică George Enescu. A fost ceva care m-a zdruncinat foarte tare, m-a emoționat – s-a așezat în aceeași clasă, în aceeași bancă în care am fost și eu în clasa întâi, el singur, fără să-i spună cineva – și mi s-a părut ciudat, parcă s-au dat brusc anii înapoi și mă vedeam pe mine acolo. Prietenii noștri, ca să ne tachineze, ne spun că singurul care face muzică din casă este el (râde). Acum e plecat la Miami, are un turneu cu Orchestra Simfonică de Tineret, au șapte concerte în patru orașe. Studiază foarte mult, nu prea seamănă cu niciunul dintre noi (râde).

Fără ce nu poate trăi Silvia Dumitrescu?

Familie, muzică. Îmi place să trăiesc în mijlocul oamenilor, să ajut. Mă ghidez după vorba „Iubește-ți aproapele“ și încerc să văd partea plină a paharului, să văd calitățile din oameni. Nu-mi place să fiu singratică pe o insulă, vreau să am prieteni, să cunosc oameni, sunt lucruri care mă împlinesc și, în general, îmi place să fiu în miezul lucrurilor, să fac ceva pentru societatea în care trăiesc.