Întâmplări adevărate: „O bogătașă mi-a furat bărbatul!”

Întâmplări adevărate:

Claudia Mihăilă, 34 de ani

Până să vă trimit scrisoarea mea, am scris și am șters de o mie de ori. E foarte greu să povestești cu detașare despre eșecul tău în căsnicie, când bărbatul tău devine, dintr-un intelectual rasat, un animal de prăsilă, un întreținut…

Prima dată când l-am întâlnit pe Radu nu am simțit nimic special, nu m-am gân­dit nicio clipă că între noi ar putea fi ceva. Eu, Claudia Mihăilă, aveam 29 de ani, lucram ca profesoară de matematică la un liceu din București și principala mea preocupare în timpul liber era să studiez. El, Radu Ștefănescu, a fost numit profesor la liceul meu în locul unui fost coleg care emigrase cu întreaga familie în Canada.

— Bună ziua la toată lumea! Sunt noul profesor de istorie! s-a prezentat el, zâm­bind ușor stingherit, în cancelarie, în fața celorlalți membri din corpul profesoral.
Cu toții l-am primit cu bunăvoință și l-am ajutat să depășească perioada de înce­put. L-am pus la curent cu mer­sul tuturor lucrurilor în liceu și așa se face că, după nici două săptămâni de la venirea sa, era integrat complet, de parcă ar fi fost acolo de când lumea.

— Mulțumesc pentru tot sprijinul, Claudia! Știu că trebuie să le mulțumesc tu­turor colegilor, și o voi face, însă am ținut ca mai întâi să îți mulțumesc ție, mi-a spus Radu, luându-mă pe nepregătite.

Ne aflam într-o recreație și se întâmpla că eram numai noi doi în cancelarie, sa­vu­­rând o cafea, la amiază. Am fost foarte surprinsă de abordarea sa și i-am răspuns, bâlbâindu-mă și fâstâcindu-mă ca o șco­lă­ri­ță, că n-are de ce să îmi mulțu­mească. El a insistat – ,,Ba am, știi bine! –, eu am protestat – ,,Ba chiar nu ai de ce, Radu! –, iar în final am tăcut amândoi și ne-am zâmbit reciproc. De atunci, ne-am apro­piat tot mai mult, zi de zi, devenind nu numai colegi, ci și buni prieteni… Însă abia după mai bine de jumătate de an am simțit că începem să ne privim și altfel, că se naște ceva confuz: o admirație, o do­rin­ță de apropiere, o nevoie de a fi mai mult împreună.

Până la urmă, era vorba de dragoste! Pe scurt, peste alte câteva luni, ne-am căsătorit și eram fe­ri­ciți; familiile noastre, cunoștințele comu­ne și colegii de muncă se bucurau pentru noi, afirmând la unison că suntem un cu­plu frumos, că ne potrivim și că avem viitorul în față. Și chiar așa era: aveam viitorul în față, însă ce avea să ne re­zerve acest viitor nici nu bănuiam atunci.

La doi ani de când îl cunoscusem pe Radu și la un an de când ne căsătorise­răm, s-a născut Ana-Maria. Eram mai fericită decât fusesem vreodată.

Din păcate, multe aveau să se schimbe foarte curând…

Am încercat să îl iert pe Radu, conștientă fiind că am avut și eu partea mea de vină. Am vrut, dar nu am putut!

Dezastrul a început pe neașteptate, în ziua în care vestea disponibilizării lui Radu a căzut ca un trăsnet peste noi; fostul coleg care emigrase în Canada dă­duse chix și se întorsese cu coada între picioa­re, dar, mulțumită relațiilor pe care le avea, venise să își reia locul în primire. Atunci, fetița noas­tră avea numai câteva luni, eu eram în con­cediu după naștere, iar soțul meu urma să stea o perioadă aca­să, până va găsi un alt loc de muncă. Numai că asta nu era deloc ușo­r, căci bătuse zadarnic la multe porți…

După o jumătate de an fără serviciu, Radu a început să fie vizibil afectat, as­ta probabil și fiindcă rezervele materiale în­cepuseră să se epuizeze. Între timp, pentru a nu se simți un parazit, s-a înscris la șomaj – decât nimic, un ajutor de șomaj reprezenta totuși o sumă care pica lunar… Dar tot nu ne mai ajungeam cu banii. Atunci am început să împrumutăm de la pă­rinți și cunoștințe, tot sperând că Radu își va găsi un loc de muncă. Cum însă asta nu s-a întâmplat, iar Radu nu accepta sub niciun chip să se angajeze pe alt post decât acela de profesor, răbdarea mea a scăzut în mod evident. Recunosc, așadar, că îl pisam pe soțul meu în mod frecvent și sunt conștientă că și eu l-am împins să comită o greșeală cumplită, o adevărată monstruozitate; însă de unde să fi știut la ce se va ajunge, de ce va fi în stare pentru liniștea și bunăstarea familiei?

— Radu, trebuie să-ți găsești de mun­că! Nu vezi că nu ne mai descurcăm cu banii? De ce nu vrei să te te angajezi ca vânzător la magazinul lui Cristian? Nu e o rușine… îl băteam la cap zi de zi.
— Nici nu vreau să aud de așa ceva!

La toate insistențele mele și la toate repro­șu­ri­le, soțul meu, despre care tre­buie spus că nu era un trântor, ci chiar mă ajuta foarte mult la creșterea fetiței, avea cam același răspuns, pe care mi-l dădea mereu cu tristețe, dar cu o voce caldă și blândă:
— Claudia, eu sunt profesor, am ur­mat o fa­cul­tate, sunt licențiat și-mi place istoria. Ai răb­dare și nu-ți pierde spe­ran­ța, căci așa cum în Univers există un echi­li­bru în toate, tot așa lu­cru­rile se vor aran­ja de la sine. Hai să mai aștep­tăm, poate pică ceva!

Nu a picat nimic; așa că, în cele din urmă, a făcut ceva… care avea să ne dis­tru­gă căsnicia.

Trecuse mai bine de un an de când Radu nu avea serviciu. Mulțumită lui Dum­nezeu, Ana-Maria creștea bine și era sănătoasă; avea acum un an și jumă­tate și, treptat, nevoile pentru creșterea ei erau tot mai mari. Așa că vă închipuiți ce bucurie am avut atunci când soțul meu m-a anunțat că a găsit o sursă de venituri. Mi-a explicat cum, la vernisajul unei ex­po­ziții de fotografie având ca subiect ,,Al Doilea Război Mondial, s-a întâlnit cu o fos­tă profesoară din facultate, o doamnă de 68 de ani, de care îl lega în con­tinuare o frumoasă prietenie. Și această distinsă doamnă, suferind de Parkinson, îl rugase să accepte a-l medita pe nepotul său, care se pregătea să sus­țină examenul de admitere la facultate. Evident că, entu­zias­mat de faptul că ar pu­tea ajuta un băiat care iubea istoria, ca și el, dar și de suma – foarte importantă – oferită de mătușa băiatului, Radu a ac­cep­tat pro­punerea și a început medita­țiile.
Toate bune și frumoase. În scurt timp, si­tuația noastră financiară a început să se îm­­bunătățească, ba chiar, după ce ne-am pus pe pi­cioa­re și am scăpat de da­to­riile acumulate între timp, am reușit să punem deoparte o brumă de bani.

— Trebuie să îi strân­gem zestre fetei, că mâine-poimâine crește și se mărită, glumea Radu, care parcă revenise la via­ță.
Era mai tot timpul bine dispus, voios și pus pe glume, iar eu simțeam că depăși­se­răm momentul de criză. Meditațiile băia­tului, plătite gras de mătușa sa, urmau să mai dureze o vreme – începuseră cu mult timp înainte de examen, pentru ca el să fie tobă de carte –, așa încât perspectivele pe termen scurt se anunțau destul de lumi­noase. Numai că, exact când eram din nou cea mai fericită soție și mămică din lume, hazardul avea să se joace iar cu viața mea, dându-mi-o peste cap.

Era într-o seară în care Ana-Maria adormise mai devreme ca de obicei și mă bucuram că puteam petrece momente de in­timitate și de iubire alături de soțul meu. Îi pregătisem o cină romantică, cu ce știam că îi place lui cel mai mult: ostro­pel din miel cu garnitură de piure și salată asortată, plus clătite cu miere de albine din floare de salcâm. Mi-am pus un negli­jeu din mătase neagră, aproape trans­pa­rent, și m-am parfumat cu Dior.

„Știu că sună oribil, dar promisiunile de ajutor financiar făcute de ea, plus alcoolul m-au făcut să cedez…

Eram emoționată ca în prima noastră noapte de amor, iar Radu a simțit asta – m-a sărutat pătimaș încă de la intrare, am băut un Cabernet Sauvignon, apoi el a făcut duș și am mâncat. Totul a decurs ca la carte, așa că, după ce am verificat încă o dată dacă fetița doarme liniștită, ne-am cuibărit în pat, eu afișând o figură de femeie îndră­gos­tită lulea, iar Radu, într-o pudoare nefi­rească, teatrală, învelindu-se într-un cear­șaf alb. Și de fapt, chiar asta și sim­țeam: că sunt îndrăgostită de Radu al meu din cearșaf… Ceea ce a urmat nu voi uita niciodată! Spre uimirea mea, Radu m-a sărutat pe frunte și mi-a spus: ,,Noapte bună, Claudia!'.

Am fost tare dezamăgită și am încercat să aflu ce se întâmplă cu el, dar mi-a spus numai că se simte obosit și vrea să doarmă, fiindcă meditațiile din seara aceea l-au extenuat. M-am gândit atunci că poate are chef de jocuri erotice, că mă tachinează, însă nu era o glumă, ci pur și simplu nu mă dorea! Am insistat atunci mă­car să discutăm… Cum însă nu a ac­cep­­tat, am recurs la o altă strategie: am în­ceput să mă alint, să mă pisicesc, în­cercând să îl atrag într-un scenariu cu influențe feline.
— Iubitule, piscuța ta e fierbinte, vrea să toarcă! Miaaaaaau! Radu, tu ești mota­nul meu încălțat!

Totul a fost în zadar; soțul meu era im­pa­sibil. Și atunci am avut nefericita idee de a smulge cearșaful de pe el. Căci ceea ce am văzut m-a oripilat: pe spate, Radu era zgâriat chiar ca de o pisică! Pe piept, avea niște mici echimoze vineții. Iar în zona organelor genitale se vedeau niște urme ce păreau mușcături! În clipa aceea, am simțit că a căzut cerul pe mine și nu am mai putut spune ni­mic; am izbucnit în plâns și am fugit la baie. În noaptea respectivă, nu am închis un ochi de durere, în timp ce el a dormit buștean. Așa se face că, a doua zi, el arăta foarte proaspăt, în timp ce eu păream extenu­ată. Discuția de la micul dejun a fost, de fapt, un simplu monolog al său:
— Îmi pare rău, Claudia! Te iubesc, și tocmai d-asta am făcut-o. Amintește-ți cât m-ai presat să aduc bani în casă!

Spe­ram să nu afli niciodată, căci în scurt timp urma să mă opresc, mai ales că lucrurile au început să scape de sub control… Știi… Bă­trâna despre care ți-am povestit chiar există, însă nu este o fostă profesoară, ci o fostă cântăreață de operă foarte înstă­ri­tă. Am avut cu ea o rela­ție de prietenie sinceră, bazată pe respect reciproc până nu demult, când ne-am întâlnit la acel ver­­nisaj… În acea seară, m-a in­vi­tat la o ca­fea la ea acasă și atunci, acolo, după un pahar cu coniac fin – de fapt, după trei –, m-am lăsat sedus. Știu că sună oribil, dar pr­omisiunile de ajutor financiar făcute de ea în timp ce comentam expoziția despre ,,Al Doilea Război Mondial, plus alcoo­lul, plus insistențele tale ca să aduc bani m-au făcut să cedez… Vreau să îți mai spun că, de atunci, din acea seară, de fiecare dată când am mers la ,,meditații, mi-am jurat că e ultima dată când o fac… Claudia, te rog să mă ierți și să înțelegi că am făcut-o pentru noi, pentru fe­tița noastră! Și oricum nu voiam să mai merg, căci, după cum vezi, bătrâna, care desigur nu suferă de niciun Parkinson, devine tot mai isterică, are dorințe car­nale tot mai vii, tot mai intense…

Mi-e greu să vă descriu ce greață mi-a provocat omul pe care îl iubisem aproa­­pe cinci ani și cu care am conceput un co­pil. Aproape că nu mai suportam să îl văd și nu puteam să îi mai adresez nicio vor­bă.
Chiar a doua zi am mers la avocat și am discutat despre divorț, deși îmi do­ream mult ca Ana-Maria să crească ală­turi de tatăl ei.

Trebuie să recunosc că tot timpul m-am gândit ce e mai bine de fă­cut… Pentru binele fetiței, am încercat din răsputeri să îl iert pe Radu, con­ști­entă fiind că am avut și eu partea mea de vină. Însă, pur și simplu, nu am reușit să găsesc resursele ca să merg mai departe alături de el. Am vrut, dar nu am putut.

Citește și:Întâmplări adevărate: Adulterul în preajma casei este foarte periculos!'