Întâmplări adevărate: „Infidelul își schimbă soția, dar năravul, ba!”

Întâmplări adevărate:

Gabriela Petrescu, 34 de ani, Brașov

Nu știu câți ani vor trece până când fostul meu soț se va despărți de cea de-a treia nevastă, dar pot băga mâna în foc că nu se va opri aici, că vor urma și cea de-a patra, și cea de-a cincea, poate și a șasea și a șaptea… De ce? Vladimir nu va fi niciodată bărbatul unei singure femei!

Am fost căsătorită vreme de zece ani și, până acum un an, când totul s-a terminat între mine și Vladimir, nu puteam spune că sunt nefericită. Mi-era teamă să afirm că eram fericită.

Preferam varianta „nu pot spune că sunt nefericită din două motive: primul era cre­dința că, atunci când susții ceva cu toată tăria, soarta îți va da fără întârziere peste nas, demon­strându-ți că nu ai dreptate, iar al doilea, că lipseau câteva amănunte importante pentru ca viața mea să fie cu adevărat împlinită. Aș fi vrut măcar un copil, dar Vladimir nu a fost de acord:
— Nu vreau copii, Gabriela!
— Bine, Vladi, tu poate nu vrei, dar eu vreau! Tu ai o fată. Lași ceva în urma ta…
— Vorbești de Iulia? Prostii! Ce fiică poate fi aceea care mă privește ca pe un dușman? Îi sunt tată, într-adevăr, nu pot nega implicarea mea fără voie în apariția ei, dar nu cred că am un copil, în adevăratul sens al cuvântului. Nu m-am ocupat eu de creșterea și de educația ei, nu i-am fost alături în formare, iar asta face ca Iulia să fie pur și simplu o străină pentru mine. Mai rău decât o străină, pentru că aceea ar avea trei variante de atitudine: respect, dispreț sau indife­rență. Iulia nu cunoaște decât ura față de mine. Eu sunt individul care a părăsit-o pe mama ei și, implicit, pe ea.
— Exagerezi, Vladimir…
— Nu exagerez deloc! Știu foarte bine ce spun.
— Bine, dar atunci de ce nu vrei un copil al tău, un copil al nostru?
— Pentru ce? Sunt deja bătrân. Am patruzeci de ani.
— Vorbești prostii! La patruzeci de ani nu ai motive să te simți bătrân.
— Pentru unele lucruri, e adevărat, nu sunt bătrân, dar pentru altele, cum ar fi apariția unui copil în viața mea, mă simt foarte bătrân. Nu cred că am chef să aud scâncete, orăcăieli, nu cred că sunt capabil să mă implic în creșterea lui… Nu merge, n-are niciun rost să mai vorbim despre asta. Atunci când a venit pe lume Iulia, eram prea tânăr, iar acum sunt prea bătrân.

Mă amăra constatarea lui. Îmi tăia orice speranță. Eu nu mă simțeam deloc bătrână. Căsătoria mea cu Vladimir a început când aveam douăzeci și trei de ani și s-a sfârșit când ajunsesem la treizeci și trei.
Discuțiile de genul aceleia pe care v-am reprodus-o mai sus s-au purtat aproape întotdeauna, dar mai ales în jurul vârstei de treizeci de ani, când simțeam crescând năvalnic în mine, fără putință de a-l stăpâni, sentimentul matern.
Parcă înnebunisem. Mă obseda ideea de a avea un copil și am încercat, o vreme, chiar să nu mai folosesc anticon­cepționalele. Mă gândeam că, odată pus în fața unui fapt deja împlinit, Vladimir va șovăi în hotărârea lui și va da aviz favorabil dorinței mele.

Nu a ieșit cum am vrut. Parcă hazardul nu ar fi vrut să mă ajute să rămân însărcinată. S-a întâmplat însă, pe nepusă masă, la treizeci și doi de ani, când nu întrerupsesem nici măcar pentru o zi administrarea anticon­cepționalelor.
Pentru început, m-am bucurat. După aceea, mi s-a făcut frică. Mă gândeam că pastilele pe care le luasem puteau afecta starea de sănă­tate a embrionului, că puteam aduce pe lume un copil cu malformații, un monstru, iar asta îmi crea o teamă paralizantă. Nu știam ce să fac. Lui Vladimir nu-i puteam ascunde ce se întâmplă cu mine.
Dacă ar fi fost într-o situație normală, în care să nu am motive de teamă, atunci ar fi fost altceva. Așa însă… Eram nehotărâtă. Jumătate din mine dorea să păstreze ființa ce ar fi urmat să vină pe lume, cealaltă jumătate, nu. Atitudinea lui Vladimir urma să decidă.

Iar atitudinea lui a fost cât se poate de negativă. Am făcut și greșeala să-i fac cunoscute temerile mele, și chiar pe ele a pus accent, ferindu-se să mai pome­nească de-ale lui:
— Vrei să iasă mai știu eu ce? Și la sănătatea ta mă gândesc, Gabriela… Nu are niciun rost să ne stricăm fericirea pentru o iluzie deșartă…

„Pentru unele lucruri, e adevărat, nu sunt bătrân, dar pentru altele, cum ar fi apariția unui copil în viața mea, mă simt foarte bătrân'

Din momentul în care am luat hotărârea să renunț la sarcina aceea, ceva s-a schimbat parcă fundamental în existența mea, în existența noastră.
Uneori, în decursul căsniciei mele cu Vladimir, m-am simțit vinovată pentru despărțirea lui de Simona, prima soție. Ea era mai mare decât el cu doi ani. S-au cunoscut pe când el era încă în facultate. Ea l-a susținut material în perioada aceea. Din căsătoria lor a rezultat Iulia, care mă privește cu ură de câte ori ne întâlnim. O înțeleg. Probabil că și eu aș fi conside­rat-o vinovată pe femeia care i-a despărțit pe mama și pe tata. Evit însă să provoc o discuție. Îl privește cu ură și pe Vladi, deși el, la îndemnul meu, încearcă s-o mai ajute.
Atunci când am făcut pasul decisiv, acceptând legătura cu Vladimir, știam că era deja în divorț. Așa-mi spusese el, deși divorțul a început mult mai târziu, după ce el a fost sigur pe sentimentele mele.

Trecutul soțului meu a fost un alt motiv pentru care mi-a fost teamă să afirm că sunt fericită. Punându-mă în locul celeilalte, descopăr parcă un alt Vladimir: dur, rece, rău, neezitând să folosească ocaziile favorabile și oamenii și să-i înlăture apoi, după ce interesele i-au fost satisfăcute.

Ce părere aș fi avut eu despre el dacă aș fi fost în locul Simonei? Ce părere aș fi avut despre un om pe care l-am ajutat, care a stat în anii studenției în casa mamei mele fără să plătească niciun fel de chirie, despre un om care m-a folosit atâta vreme cât a avut nevoie de mine, iar apoi, când i-a fost bine, mi-a întors spatele? Mă pun în locul acelei femei și, deși alung apoi gândurile ce-mi vin, descopăr în soțul meu o altă persoană decât cea pe care o iubesc și care susține că mă iubește. Nu am ezitat să-l întreb despre trecutul lui, despre relația cu Simona…
— Ce naiba crezi că am de povestit despre Simona? mi-a zis Vladimir. Când mă gândesc în urmă, nici nu știu cum am acceptat-o. De ce am acceptat-o.
— Poate că și ea te-a acceptat pe tine.
— Da, ca să-mi facă repejor un copil și să încerce să mă lege de ea pentru tot restul zilelor. Nu-mi ajungea că trebuia s-o suport pe ea, cu trăsăturile ei de mămăruță, mai trebuia s-o suport și pe scorpia de maică-sa și pe orăcăitorul de copil!
— Ești rău, Vladimir…
— Poți crede că sunt rău dacă nu ai toate datele problemei. Eu eram pentru ea doar o investiție care nici n-o costa, o asigurare de viitor.
— Ți-a reproșat deseori că te-a ajutat în perioada facultății. Că nu-i plăteai chirie…
— Prostii! Tu ai timp să crezi toate astea? Lucram și pe vremea aceea. Îmi găsisem undeva cu jumătate de normă, fiindcă murise taică-meu și nu avea cine să mă ajute. E ușor să reproșezi și să-ți arogi merite pe care nu le ai.

Simona avea o ciudată atitudine mămoasă. De câteva ori, când ne întâlniserăm și apucaserăm să stăm de vorbă, pe lângă reproșurile de care-i pomenisem lui Vladimir și pe care femeia le făcuse fără răutate – parcă mirându-se, ca un om care constată că lucrurile nu-s așa cum le vede el –, ea încercase să mă învețe cum să-l cocoleșesc pe Vladimir:
— Ia uite, domle, ce s-a ales din băia­tul pe care l-am iubit eu! Când ne-am luat, credeam că va fi pe vecie! N-a fost să fie, poate că n-am știut să am grijă de el… Să ai tu mai multă, că merită. E delicat, să știi, chiar dacă pare tare. Răcește ușor și n-ar trebui să mai fumeze atât. Cauzează la plămâni.
Parcă-i era mamă sau bunică, animată de bune intenții, nu fostă nevastă, revanșardă și revendicativă. Mi se părea anacronică, ruptă cu totul de realitate și, deși analizam cu atenție spusele ei, bă­nuind că în spatele lor se ascunde, de fapt, altceva, nu găseam nimic.

Avea o amantă. Era aproape o puștoaică. Avea douăzeci și trei de ani, vârsta pe care o avusesem și eu când mă combinasem cu el

Atitudinea ei blajină și placidă avea darul de a mă irita, până la urmă. Îmi vărsam nervii asupra lui, sâcâindu-l cu întrebări la care niciun răspuns nu mă mulțumea…

După avort, am simțit că încep să-l pierd și pe Vladimir. Lipsea din ce în ce mai mult, se dădea tot mai prins cu treburile firmei pe care – trebuie să-i recunosc meritele – o pusese singur pe picioare cam din perioada în care ne cunoscuserăm noi. Nu mă durea foarte mult absența lui, iar asta mă cam mira. La fel de mult cum mă mira și faptul că nu mă mai amenințau la fel de tare temerile dinainte. Parcă deveneam indiferentă. Odată cu indiferența, dispăreau, încet-încet, și sentimentele. Gândind cu luciditate, am tras concluzia că Vladimir mă înșală. Bănuiala mi s-a confirmat destul de repede.

Avea o amantă. Era aproape o puștoaică. Avea douăzeci și trei de ani, vârsta pe care o avusesem și eu când mă combinasem cu el. Nu știu dacă respectiva o făcea, așa cum mi se întâmplase mie, în necunoștință de cauză. Nu știu dacă Vladimir îi spusese cumva că e în divorț cu mine, așa cum mie îmi zisese că e în divorț cu Simona.

Ceea ce făcuse o dată cu prima nevastă, făcea acum a doua oară, cu mine. Nu aveam însă de gând să renunț așa de ușor ca ea. La el, da, dar nu și la ceea ce rea­lizaserăm cât timp fuseserăm împreună. Chiar dacă nu contribuisem poate direct, fusesem alături de el cât timp avusese nevoie. Acum nu mai avea nevoie, deci mă înlătura. Urma o nouă treaptă, o nouă etapă în viața lui. Eu nu mai eram bună. Alta la rând! Ceea ce-i ieșise o dată repeta…
Abia când totul s-a sfârșit între noi am înțeles că toate suspiciunile mele asupra caracterului lui erau perfect întemeiate. Știți vorba aceea, că lupul își schimbă părul, dar năravul, ba! Așa e și cu bărbații însurați infideli. Și-or schimba ei nevasta, dar năravul… niciodată!

 

Citește și: