Nu știu dacă socrul meu a vorbit serios sau doar m-a testat, așa cum am crezut, când m-am dus s-o cer pe Veronica de soție și mi-a zis că mai bine îmi văd de treaba mea decât să mă leg la cap fără să mă doară, dar tare se mai adeveresc acum vorbele lui! Mai pot zice ceva? Nu…

Se uita la mine cu ochii ăia de fetiță ascultătoare, iar gura ei îmi divulga, nevinovată, toate lucrăturile ascunse comise de colegii ei. Spre binele ade­vă­rului și, în ultimă instanță, al meu.
— Domnule asistent, nu vă mai chi­nuiți să ne pregătiți seminarii așa de fru­­moase, cu probleme adaptate din cursu­rile americane. Știți ce fac necio­pliții de colegi cu ele? Le vând celor din alte grupe, care n-au noro­cul să vă aibă ca asistent…
Veronica T., studentă în an terminal, băgase capul pe ușa cabi­netului și mă rugase să-i acord cinci minute din timpul meu. Crezusem că era vorba despre materia pe care o predam, dar nici gând. Veronica voia să-și declare admirația pentru cali­tățile mele profesionale și să-mi ofere sprijin. Îi remarcasem de câteva ori privirea visătoare stăruind asupra mea, dar n-o luasem în seamă.
— Îți mulțumesc, dar nu e nevoie să-ți bați capul cu fleacurile astea… Concentrează-te mai bine asu­pra pro­iectului, că mai e un pic și bate licența la ușă.
— Știu… Voiam să vă rog să-mi coordonați lucrarea…
— O să vedem, asta nu depinde doar de mine. Ultimul cuvânt îl are profesorul.
— Ba știu eu că dacă vreți…

Totul a început de la faptul că am fost de acord. Orele petrecute la ca­binet s-au prelungit în cafenele, până noaptea târziu. Cum era să mă des­prind de Veronica, fata care știa să îmbine, ca nicio altă femeie, puri­tatea cu păcatul și nevino­văția cu parșivenia? Până și felul cum se îmbrăca – uneori, în alb sau roz fanat, alteori, în negrul cel mai aspru – mă intriga și mă fascina totodată. Iar când îmi povestea despre dile­mele și frustrările de care suferea, dar și despre planurile ambițioase, mă zăpăcea de tot.
Mirela, nevastă-mea, cu care mă însurasem încă din ultimul an de facultate, mă cunoștea prea bine ca să nu-și dea seama în scurtă vreme că se petrece ceva cu mine. Degeaba o „trom­boneam“, ba că am mult de lucru la școală, ba că mi s-a stricat mașina pe drum. Mi-a și spus odată, când am ajuns acasă la două noaptea:
— Mircea, te rog, nu mă subestima… Nu se poate ca mobilul să te lase în același timp cu mașina și să nu mă poți anunța că ai ră­mas în pană. Nu uita că ne-am promis sin­ceritate. Sper să te ții de cuvânt.
— Tocmai, că n-am uitat! Cu atât mai mult trebuie să mă crezi!
Am scăldat-o eu ce am scăldat-o, dar, când am început să lipsesc nopți întregi de acasă, n-am mai avut loc de-ntors. Unde îmi petreceam orele noc­tur­ne? Întâi prin parcuri, săru­tându-mă cu frumoasa Veronica ca un licean zălud. Pe urmă, în camera ei de studentă, când lipsea proprietara de acasă. Noroc că aceasta avea rude la țară și pleca destul de des.

Cum era să mă des­prind de Veronica, fata care știa să îmbine, ca nicio altă femeie, puri­tatea cu păcatul și nevino­văția cu parșivenia?

Într-o dimineață, când am intrat pe ușă, am găsit-o pe Mirela șezând la masa din bucătărie. Avea ochii roșii și umflați. M-a cuprins un sentiment de duioșie față de femeia aceea atât de generoasă și discretă, pe care mă bizuisem ani în șir. M-am repezit spre ea și am luat-o în brațe.
— Te implor, iartă-mă, Mirela! A fost o rătăcire de moment! Am fost prea slab, pur și simplu nu am putut rezista ispitei, dar acum am respins tentația… Îți promit că n-o să se mai întâmple niciodată!
Știa. N-avea nevoie de nicio expli­cație. N-o mai puteam minți fiindcă aș fi rănit-o și mai mult. Mi-a răspuns doar atât:
— Oare?
— Aici nu e loc de îndoială. Ți-am promis și mi-am promis. Ai încredere în mine, te rog, chiar dacă, în ultima vreme, te-am dezamăgit…
O vreme, am în­cercat să nu mai lip­sesc nopțile de acasă. Cu toate acestea, oricât m-am străduit, nu mi-am putut ține promisiunea față de soția mea și de mine însumi. Pur și simplu, nu puteam lupta îm­potriva pasiunii pentru Veronica. Era femeia perfectă, lângă care trăiam la intensitate maximă. Nu știam niciodată ce va face din mine în clipa următoare. Biata Mirela nu izbutise să-mi ofere nici a suta parte din trăirile pe care mi le-a dăruit Veronica, și asta în doar zece luni!

De aceea m-am aruncat cu capul înainte, în prag de licență, când Veronica mi-a spus atât de dramatic:
— Iubitule, dacă mă alungi, am să mor! Te rog, vino cu mine! Ia-mă de nevastă, dacă nu vrei să regreți toată viața că ai distrus dragostea!
— Veronica, dar uiți că sunt însu­rat… Uiți că am o viață, un serviciu aici? Crezi că e așa simplu să las totul baltă și să iau viața de la capăt, ca la optsprezece ani?
— Dacă, în clipele astea, te gândești la soția ta, înseamnă că nu mă iubești! Cât despre noua ta viață… Deja am vorbit cu tata să-ți găsească un post acolo, la facultate. Vom avea casă, bani, tot ce vrem. Nu ne mai trebuie decât un singur lucru!
— Ce lucru?
— Un „da“ din partea ta!
Am promis că voi spune „da“ după ce voi sta de vorbă cu părinții ei. Veronica mi-a sărit de gât fericită și în ochii ei am văzut atâta bucurie, încât mi-au trecut teme­rile, sentimentele de vinovăție și toate gândurile negre.

Biata Mirela nu izbutise să-mi ofere nici a suta parte din trăirile pe care mi le-a dăruit Veronica, și asta în doar zece luni!

În weekendul următor, iată-mă invitat la casa de vacanță pe care o dețineau părinții Veronicăi, oameni cu stare, con­știenți de situația lor.
— Tati, mami, vi-l prezint pe viitorul vostru ginere! a ciripit veselă iubita mea, în timp ce obrajii mei au luat foc.
— Mă bucur, tinere! mi-a zis taică-său, deși, după cum mă privea, numai bucuros nu părea să fie. Totuși, din câte înțeleg, situația dumitale este încă neclară. Noi ne străduim să-ți pregătim la Iași un nou cămin. Dar, în același timp, am dori ca și dumneata să-ți pui viața la punct, adică să te pregătești să fii un soț demn de încredere pentru fiica noastră.
— Păi, tocmai de asta am venit, ca să discutăm…
— Vezi, tati, ce băiat extraordinar? mi-a luat Veronica vorba din gură. Cum să nu fie demn de încredere?

După discursul scorțos, a urmat o cină la fel de scorțoasă, de-a lungul căreia părinții fetei s-au interesat discret despre trecutul meu și i-au făcut fiicei lor reclamă. Nimic deo­se­bit până aici: întrevederea decurgea după cum mă așteptasem.

Surpriza a venit însă după masă, când tatăl Veronicăi m-a invitat pe terasă, la un coniac. M-a privit dintr-odată cu multă căldură și ceea ce mi-a spus m-a lăsat efectiv fără replică:
— Măi băiatule, te văd om serios… Eu îmi cunosc fata, știu că nu se lasă niciodată până nu obține ce vrea. Îți spun, ca de la bărbat la bărbat, să te întorci acasă, la nevasta ta, la rostul tău, ca să nu regreți mai târziu!
— Să regret? Ce să regret?
— N-ai să-i poți ține piept Veronicăi. Ei îi trebuie un zbir cu mână de fier, unul care să-i bage mințile-n cap, lucru pe care noi nu l-am putut face. Degeaba ești tu das­căl, că n-ai să-i poți struni firea impulsivă și mofturoasă…

Am fost gata să-i mulțumesc pentru sinceritate și s-o șterg cât mai repede din casa aceea. Dar pe urmă am raționat greșit: m-am gândit că un tată nu-și poate vorbi fiica de rău în fața viitorului ginere, decât dacă vrea să-l pună la încercare. Așa că m-am grăbit să-l asigur că o iubesc pe fata lui ca pe ochii din cap și că nu există vreun impediment în calea deciziei mele de-a o lua de ne­vastă.
Divorțul s-a pronunțat rapid, căci ceea ce nu făcusem eu făcuse deja Mirela: depusese la tribunal cererea pentru despărțirea noastră legală. Când am văzut-o pentru ultima oară, nu mi-a reproșat nimic, mi-a zis doar cu tristețe:
— Să dea Dumnezeu să-ți fie mai bine decât ți-a fost cu mine…
Apoi s-a răsucit pe călcâie și a dispărut din viața mea.

N-ai să-i poți ține piept Veronicăi. Ei îi trebuie un zbir cu mână de fier!

Nunta mea și-a Veronicăi s-a făcut la fel de repede, ca și pregătirile pen­tru viața mea la Iași: socrul mi-a găsit un post echivalent, la o univer­sitate de acolo, și mi-a promis că, dacă îmi văd de treabă, mă ajută, cu relațiile lui, să devin lector în cel mai scurt timp.

Ne-am mu­tat în aparta­mentul spațios, cadou de nuntă de la ai ei, și ne-am început viața ca soț și soție. Care viață a devenit în scurtă vreme un adevărat calvar… După ce, vreme de o lună, am dus-o aproape dintr-o partidă de amor în alta, de ajunsesem să merg la cursuri cu ochii cârpiți de somn, proaspăta mea soție a considerat, pro­babil, că nu mai e nevoie să mă seducă și să-mi stâr­nească admi­rația, de vreme ce îi aparțineam oricum. Pe lângă faptul că n-avea habar despre cum se face și se păs­trează curățenia, a început să mi se arate în niște posturi oarecum inestetice, în care o femeie deșteaptă evită să i se arate soțului său. Cât despre cochetărie, Veronica a pus-o în cui, cum se zice. Dar asta numai seara, când suntem împreună. Când ieșim în lume, arată și se poartă ca la începutul iubirii noastre, de mă întreb uneori dacă mai simte cu adevărat ceva pentru mine.

Și pentru că am pomenit despre ieși­tul în lume, am să vă dezvălui cel mai neplă­cut aspect al „noii“ ei per­so­na­lități. Dacă mergem pe stradă, mă apostrofează din cinci în cinci minute: „Nu fuma pe stradă când ești cu mine!“, „De ce întorci capul după femeia aia?“, „Scoate mâinile din buzunare!“. Dacă mergem la teatru sau la res­taurant, nu-mi dă voie să ies din casă până nu-mi pun sacoul și cravata care consideră ea că se potrivesc cu împre­jurarea. Iar dacă suntem la o pe­trecere, ei bine, să mă ferească sfântul să dansez cu altă femeie decât cu ea, că iese un tămbălău de nedes­cris! Ca pedeapsă, sunt surghiunit să dorm trei nopți pe canapeaua din sufragerie, ca să-mi treacă pofta de flirturi.

Știți ceva? Suntem căsătoriți de nu­mai un an și deja nu-mi mai pasă unde dorm. Ba, uneori, mă simt mai liniștit pe canapea, unde nu-mi spune nimeni să mă dau mai încolo sau să sting veioza, când mai am încă de citit. Socrul meu m-a sfătuit să-i fac Veronicăi un copil, ca s-o potolesc. Am să încerc și varianta asta, oricum altă soluție nu am. Dar tare mi-e că va fi și mai rău ca acum!

 

Citește și: