Întâmplări adevărate: ”L-am bănuit prostește că mă înșală și l-am pierdut răzbunându-mă”

Întâmplări adevărate: ”L-am bănuit prostește că mă înșală și l-am pierdut răzbunându-mă

Luminița Enache, 27 de ani, Bacău

De-abia acum realizez cât de mult l-am iubit pe Radu… Acum, când nu mai suntem împreună, căci gelozia mi-a întunecat mințile, iar sus­piciunile m-au împins în brațele unui prieten de-al lui. Nu am mai putut repara nimic…

Prima parte a scrisorii mele este alcătuită mai mult din presupuneri; toate discuțiile dintre mine și Sergiu, pe care le veți citi mai jos, au avut loc, dar au fost refăcute de imaginația mea, căci am amintiri foarte vagi des­pre ce s-a petrecut în apartamentul său.

M-am pomenit bătând tare în ușa lui Sergiu, cu o sticlă de vin într-o mână și o alta în geantă, de rezervă.
— Luminița! Ce-i cu tine aici? a întrebat Sergiu, după ce a scos capul afară, uitându-se în jur, mirat că mă vede. Unde e Radu?
Am ridicat din umeri. Habar n-aveam. Și, la urma urmei, de ce ar fi trebuit să știu?
— Nu te bucuri de musafiri? am în­tre­bat, dându-l la o parte ca să pot intra.
— Sincer să fiu… Nu prea îmi arde de oaspeți atât de… veseli! Și poate că nu sunt singur. Și, de fapt, ce cauți la mine?
— Am nevoie de niște informații. Și nu sunt veselă deloc! Mai curând îmi vine să bat pe cineva.
— Nu s-ar zice… Văd că ești cu chef.
— Am încercat să-mi alin durerile… Dar nu-mi face bine să beau de una singură. Și cum mi-am amintit că stai prin zonă, căci mi-a arătat Radu mai demult, iată-mă la tine!
— Te-ai uitat la ceas? E târziu…
— Uite, n-am venit cu mâna goală! am zis, întinzându-i sticla.
— Unde e Radu? a insistat Sergiu. Să-l sun și să-i spun că ești aici…
— De ce vrei să-mi strici cheful? Nu vreau să-l văd. Sunt prea tristă…
— Nu s-ar zice.
— Unde găsesc un pahar? Mă rog, poate vrei și tu să bei…
A adus două pahare, le-a pus pe masă, apoi a rămas în picioare așteptând.
— Nu te așezi să ciocnim? l-am întrebat.
— Aștept lămuriri. Și de ce să beau? Tu ai un avans destul de mare… Nu cred că te-aș putea ajunge.

Treaba lui! Eu voiam să beau și să uit de nemernicul de Radu. Ba nu, voiam să aflu adevărul!
— Vreau să mă răzbun pe Radu! Te rog să mă ajuți! i-am cerut lui Sergiu. Ești prieten cu Radu!
— Ești nebună? Ce motiv ai? Omul ăsta te iubește…
— Ba nu, el nu se iubește decât pe sine! Nu știe să împartă nimic, nici senti­mente, nimic!
— De fapt, ce te supără pe tine? Ce a putut face atât de rău? s-a interesat Sergiu.
— M-a înșelat!
— Când? Cu cine? De ce?
— Îmi ceri prea mult. De unde să știu? Doar nu am stat lipită de el…
— Atunci de ce ești atât de sigură că te-a înșelat? Åi-a spus el?
— Ești nebun? Cum să-mi spună el? Tu trebuie să-mi spui totul!

S-a uitat lung la mine. Nu-i înțe­legeam privirea. Parcă se mira, dar, în același timp, parcă se întreba dacă merit să aflu adevărul. Deci era reală bănuiala mea! Trebuia să insist până avea să-mi spună tot ce doream să aflu.
— Simt că mă înșală… Îți dai seama ce îngrozitor este? Toată ziua, toată noaptea numai la asta mă gândesc! Nici nu-l mai pot privi pe Radu…
— Bine, dar a fost ceva, nu? Altfel, de unde ți-ar fi venit ideea?
— Am început să-l bănuiesc cu câteva săptămâni în urmă… Undeva între o lună și două luni. A devenit mai distrat. Păi, e posibil să-mi spună că a uitat ora la care trebuia să ne întâlnim? Sau, altă dată, și-a amintit, dar mi-a dat telefon să se scuze că a intervenit ceva urgent… Păi, eu sunt urgența! Până atunci, lăsa totul baltă și venea să ne întâlnim. Acum… Îți spun eu, Radu m-a înșelat sau mă înșală și acum. Îl iubesc, dar nu mai suport incertitudinea!
— Eu nu știu nimic. Åi-aș spune…
— Fugi de-aici, că nu te cred! Ești prietenul lui, nu al meu! Evident că-i ții partea!
— Atunci, de ce ai mai venit la mine, dacă erai atât de convinsă că nu-ți voi spune adevărul? a întrebat Sergiu.

Simt că mă înșală… Îți dai seama ce îngrozitor este? Toată ziua, toată noaptea numai la asta mă gândesc. Nici nu-l mai pot privi pe Radu!

Avea dreptate. De ce mă dusesem la el? Ce căutam în camera unui băr­bat necunoscut? Bine, nu era total necunoscut, pentru că ne știam cât de cât. Dar nu eram nici atât de apropiați încât să mă pun pe confidențe.
— Poate ar fi mai bine să-mi spui tu! i-am răspuns. Ce caut la tine?
— Consolare? Asta vrei?
— Cred că și asta. Dar mai vreau ceva. Vreau să mă răzbun! Mă ajuți sau nu?
— Luminița, nu ți se pare că exa­gerezi?
— Cu ce? Adică el își permite să se simtă bine, iar eu nu am dreptul?
— Nu cred că răzbu­narea e cea mai bună armă… Vorbește cu Radu, lămuriți ce e de lămurit și vedeți pe urmă care-i treaba.
— Nu vreau să stau de vorbă cu el. Mie îmi place să discut cu tine. Ești un foarte bun ascultător.
— Probabil că băutura e de vină. Nu prea obișnuiesc să consum alcool decât la ocazii speciale și mă simt cam moleșit.
— Vrei să spui că acum nu e o ocazie specială? am sărit ca arsă. Eu vin în casa ta, pentru prima oară, și tu îmi spui că nu e ceva deosebit? Am venit pregătită, am adus întăritor la suflet, tu nu trebuia să faci altceva decât să mă asculți.
— Și te-am ascultat. Iar băutura s-a terminat! a zis, arătând spre sticla goală.
— Ba nu! Mai am o re­zervă! am spus, scoțând sticla din geantă.
— Luminița, eu îl sun pe Radu…
— Nu suni pe nimeni! Ce e el, tata, ca să-i dau socoteală de ce fac în timpul meu liber?
— Exagerezi cu băutura! Și cu bănuielile! Cel mai cinstit e să stai de vorbă cu Radu, să-i spui ce ai pe suflet.
— Nu e suficient. Hai să mai bem!
Eram amețită bine. Limba mi se împleticea, mă cuprinsese o bucurie inexplicabilă și am început să mă întreb de ce n-aș putea să mă bucur de viață? De ce să sufăr ca fraiera, prostește?
Chiar așa, de ce sufeream? Oricât mă străduiam, nu găseam un răspuns convenabil. În clipele acelea am uitat de răzbunare, de Radu, am uitat de toate frământările mele. Nu mi-a mai păsat că urma o nouă zi, că avea să vină cu dureri de cap, cu conștiință afectată, cu… De ce m-aș fi gândit? De ce mi-ar fi păsat?

… Mă durea îngrozitor capul. „Ce poate fi mai rău decât să te trezești cu o durere de cap?, mi-am spus, în timp ce deschideam ochii. Am aflat în clipa următoare: să te trezești într-o cameră străină, într-un pat, alături de un necunoscut! M-am ridicat în coate. Unde eram? Ce făcusem? Dar, mai ales, cu cine? Nu-mi aminteam nimic din ce se în­tâm­plase în seara precedentă. Ulti­mele secvențe erau dintr-un magazin de unde cumpăram niște vin.
De ce luam băutură? A, ca să mă dreg! Așa, mi-am amintit că fusesem într-un bar cu niște colege, băuserăm și ne criticaserăm partenerii de viață. Ne despărțiserăm la câțiva pași de bar, fiecare plecase acasă. Cum am ajuns aici? Dar ce era aici? Cine dormea alături? Ce naiba se întâmplase?
Mă tot frământam, încercând să găsesc răspuns. Tipul de lângă mine s-a răsucit puțin și am putut să-i văd fața. Bine, dar era… Sergiu! Cum ajunsesem în pat cu un prieten de-al iubitului meu? Brusc, amintirile au năvălit și am putut reconstitui aproa­pe toată seara.
Mai puțin faza cu patul… Nu reușeam cu niciun chip să-mi dau seama cum se ajunsese acolo. Băusem atât de mult încât să-mi pierd mințile?

M-am strecurat încet din pat, ca să nu mă simtă Sergiu, și am început să mă îmbrac. La fel de ușor și repede am ieșit din casă. Eram oripilată de ceea ce făcusem. Ce aveam să-i spun lui Radu? Cum aveam să-l mai privesc în ochi? Da, îl bănuisem că mă înșală, dar asta nu-mi justifica fapta. Încercam să-mi caut scuze și nu găseam. Băutura sigur nu putea fi o scuză valabilă… De ce nu mă sunase? Dacă aș fi vorbit la telefon cu Radu, poate că mintea nu mi-ar fi luat-o razna.

În mod reflex, am băgat mâna în geantă și mi-am extras telefonul. Cum să mă fi sunat, dacă avusesem grijă să-l închid? L-am pornit. Imediat au apărut mesajele. Unele după altele. Apoi, telefonul a înce­put să sune. M-am speriat. Era Radu. Să-i răspund? Vedea că telefonul era deschis, dar ce-i puteam spune?
— Ce s-a întâmplat? De ce ai închis telefonul? Åi-am trimis mesaje… Unde ai fost? Ai pățit ceva? Te-am căutat și nu erai acasă azi-noapte! Era să sun la Poliție!
Nu mai termina de vorbit. Și mă durea atât de tare capul! Doamne, mai avea multe de spus?
— Radu, sunt bine… O să te sun mai târziu, acum mă doare capul cumplit și trebuie să mă odihnesc.
— Vin la tine!
— Nu sunt acasă, nu are sens să te deplasezi…
Am închis din nou telefonul, întrebându-mă pentru ce naiba îl deschisesem mai înainte. Ca să mă apuce și mai tare durerea de cap?
Am dormit mult și, pe urmă, când mi-am venit în fire, mi-am analizat comportamentul. Greșisem enorm, eram conștientă de asta. Dar mai înțelesesem ceva. Groaza de a-l pierde pe Radu, acum, când făcusem ceea ce făcusem, îmi arăta clar că îl iubeam. De ce mă purtasem așa? Nu-mi puteam explica.

Groaza de a-l pierde pe Radu, acum, când făcusem ceea ce făcusem, îmi arăta clar că îl iubeam. De ce mă purtasem așa?

Nu am avut curaj să-i spun lui Radu. I-am trimis un SMS prin care îi spuneam că am nevoie de timp să-mi pot rezolva niște probleme și să nu mă caute. Am evitat să dau ochii cu el. Am fost tentată de câteva ori, dar m-am oprit la jumătatea drumului. Abia după vreo trei săptămâni am reușit să ajung să-l văd. Credeam că sunt pregătită să mint. Nu am putut.
— Radu, te-am înșelat… Mi-a fost rușine de tine, de mine și de aceea am fugit.
— Știu că m-ai înșelat.
— Poftim?! De unde știi?
Ce întrebare tâmpită! Evident că Sergiu se lăudase!
— Știu că nu mă poți ierta, am vrut să mă răzbun…
— De ce? Ce ți-am făcut?
— M-ai înșelat și…
— Nu te-am înșelat! Mi-a povestit Sergiu totul, îi părea rău, nici el nu știa cum se ajunsese la situația asta. Mi-a zis că i-ai făcut capul mare cu răzbunarea ta, dar…
Am încercat să cârpim relația, dar nu s-a putut. Chiar dacă nu mi-a repro­șat nimic, între noi doi a rămas acea pată neagră, acea a treia per­soană care nu are ce căuta între doi oameni care se iubesc…

 

Citește și Caută casnicia Povești adevărate: Maică-mea mi-a făcut praf căsnicia'