“Mă voi întoarce în timp, prin anii ’48-’49, în vremuri de secetă şi sărăcie, în perioada de după război. Eram o copilă de 18 ani, frumoasă şi isteaţă. Cum atunci tinerii erau cooptaţi în tot felul de organizaţii. Și eu activam într-o astfel de Uniune, în şcoala mea. Aşa se face că, la o şedinţă, Cupidon şi-a trimis săgeţile asupra unui coleg cu un an mai mare. Iar el, la rându-i, le-a trimis, cu priviri de foc, spre mine. După un schimb sumar de cuvinte, nu a fost decât un pas până la a se înfiripa între noi o frumoasă idilă. Pe atunci nu se prea ştia ce e dragostea, ca acum. Dar flacăra iubirii ne-a cuprins.

Parfum de amintiri

Au urmat schimburi de tandreţuri între noi. Gesturi pe care doar tinerii acelor vremuri le-au gustat. E greu de înţeles acum cât de mult însemna pentru noi o plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de ochii lumii. Căci nu erau şcoli mixte ca acum. Iar plimbările romantice nu erau nicicum permise. Uneori, depărţirile se încheiau cu un sărut fugar. Suprema legătură de suflet a unor tineri îndrăgostiţi ai anilor aceia. Anul 1949 a fost un prag al existenţei noastre. Am dat examenul de bacalaureat şi soarta ne-a îndreptat paşii spre facultăţi, în colţuri diferite ale ţării. Eu la Cluj, el la Bucureşti. Cum eu urmam cursurile la fără frecvenţă, am primit post în oraşul natal, ca şi contabilă. Într-o seară, m-am întâlnit cu o fostă colegă. Atunci am primit o lovitură groaznică. Am aflat că dragul meu prieten ar fi murit, într-un sanatoriu, din cauza unei maladii oarecum comună la vremea aceea, TBC. Aşa se explica şi lipsa vreunui semn din partea lui în ultimele luni.

Rugăciuni pentru un înger viu

Din acel moment viaţa mea nu a mai fost la fel. Îmi simţeam sufletul ştirbit. Bunica m-a sfătuit însă să nu plâng, ci să merg la biserică, să mă rog pentru odihna sufletului lui. Timp de 7 luni am urmat ritualul creştin. Dar, în vara lui ’50, am trăit cel mai mare şoc. Am fost anunţată că mă aşteaptă cineva la poarta instituţiei unde lucram. Am crezut că văd fantome, că nu am făcut destule pomelnice şi nu m-am rugat îndeajuns, încât am ajuns să fiu urmărită de stafia prietenului meu. Era el. Cum nu ne puteam justifica acolo, la serviciu, tăcerea din ultima vreme, am preferat să punem punct idilei noastre şi să ne continuăm drumul în direcţii diferite: eu am cerut transferul la Hidrocentrala din Bicaz, unde, în 1952, m-am şi căsătorit, iar el în satul lui natal, unde a primit repartizare.

Flacăra iubirii, dragoste de-o viaţă

Viaţa şi-a continuat cursul. Ne-am amăgit cu oamenii dragi ce ne-au fost alături la bune şi rele. Cei care ne-au dăruit copii minunaţi. Minţindu-ne în sinea noastră că flacăra iubirii din trecut s-a spulberat. După doar 12 ani de căsnicie am rămas văduvă. Şi, anul trecut, orgnizând întâlnirea de 57 de ani de la absolvirea liceului, am aflat că prietenul meu locuia în acelaşi oraş cu mine, era şi el văduv şi, ce e cel mai important, că sentimentele de mai bine de jumătate de veac în urmă rămăseseră în sufletele noastre nealterate. Cu înţelepciunea vârstei şi respect pentru memoria celor ce ne-au fost alături, am continuat relaţia de prietenie. Dar ne limităm doar la convorbiri telefonice, ne sfătuim şi încercăm să ne facem împreună cât mai uşoare şi frumoase zilele ce le mai avem de trăit. Acum avem ce povesti copiilor şi nepoţilor, care se minunează în faţa unui crâmpei de viaţă pentru care proverbul “ochii care nu se văd, se uită” nu-şi găseşte sensul. Iată dovada că prietenia, sinceritatea, respectul sunt trăsături ce nu duc decât la întărirea dragostei adevărate, chiar şi după 56 de ani.”

Povestea mea poate fi un exemplu pentru cei care iau în derâdere iubirea, acest sentiment aflat la temelia vieţii.

Ana, Constanţa

Sursa foto: Shutterstock