Pe 24 martie 1999, Ioana avea doar 5 ani. În timp ce picta în sufragerie, un post de știri anunța la TV că la sud-vest de România, începeau bombardamentele NATO asupra Belgradului. Organizația Nord Atlantică acționa în urma refuzului preşedintelui sârb de atunci Slobodan Miloşevici de a înceta reprimarea gherilei separatiste şi civililor kosovari. Au fost zile în care sârbii nu s-au pierdut cu firea, în ciuda covorului de bombe aruncat asupra orașelor și altor puncte strategice ale țării. Au făcut un veritabil scut uman pe trei poduri pentru a le proteja împotriva bombardamentelor. După 78 de zile, multe dintre familiile sârbe nu mai erau în formulă completă, iar printre victime erau și copii, în total peste 2.500 de civili.
Evenimentul a rămas în istorie, oamenii au rămas în suflet cu poveștile lor nespuse. În scurt timp, Ioana a început să contureze povestea carierei ei cu acea pasiune și determinare care au dat o dimensiune umană și narativ-artistică momentului Belgrad 24 martie 1999.
De mică îi plăcea să picteze, dar în liceu a descoperit scurt metrajul. A simțit că o să facă film, iar fotografia o să o păstreze ca ambrozie pentru timpul liber. Până la admiterea la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti nu a fost decât un pas și apoi a venit provocarea lansată de un profesor care i-a propus să facă un documentar în Belgrad cu o echipă sârbească, pe o temă aleasă de ea. Și așa au început poveștile cu Tambura, chitaristul din Belgrad, și cu preotul din Banatul Sârbesc, apoi marea provocare: traducerile interviurilor cu acuratețe din sârbă în engleză. Premiul pentru cel mai bun documentar, luat anul acesta la Festivalul de Film din Istanbul, are în spate un an și jumătate de muncă, ambiție, dorința de a ieși din zona de confort, un afiș furat de membrul juriului și, în CV, o abilitate care mută munții din loc : „Pot! O să fac asta!”

eJobs.ro: De unde pasiunea pentru film?

Ioana Grigore: Pasiunea pentru film a venit din pasiunea pentru artele plastice și cele vizuale. Pictam pe vremuri. În generală am făcut un curs de pictură de trei ani la o școală de arte din Pitești. Prin clasa a VII-a, am început să fac o scurtă navetă între etajul unu și subsol, pentru că acolo jos se țineau cursurile de foto-video. Prima dată când am intrat la ei a fost întâmplător, urmând ca în următoarea perioadă să o fac intenționat. Nu participam activ la curs, doar urmăream. Pe la finalul anului i-am dus profului de foto un dosar cu niște poze făcute de mine. Erau jalnice, dar cred că trădau faptul că-mi plăcea să fotografiez. Și probabil lucrul acesta l-a împins să-mi spună că am înclinații.

Ei, și cam așa am început cu fotografia, cu o săpunieră pe care n-o mai lăsam din mână, iar primul DSRL mi l-am cumpărat prin clasa a X-a, când m-am înscris la cursul de fotografie menționat mai sus. În vara dintre a clasa a X-a și a XI-a am auzit de un festival de arte vizuale, Manyfest, care se ținea la Timișoara. Am zis să mă înscriu la secțiunea foto, dar prietenul cu care urma să merg a propus să încercăm la cea de scurt metraj. Și așa am început cu filmul. Două săptămâni, cât am stat la festival, trebuia să facem un exercițiu vizual, ei îi spuneau scurt metraj, de la scenariu până la montaj. Mi-a plăcut atât de mult procesul că am hotărât: film o să fac, dar n-am să renunț la fotografie.

Citeste mai departe AICI!