Poveste de viață: „Dragostea adevărată trece și dincolo de frontierele religiilor”

Dragostea adevărată

Dragostea adevărată nu are niciun fel de opreliști. Nu ține cont de vârstă, de statut social, de distanță și nici măcar de… religie. Și cine-ar fi crezut că, în zilele noastre, se mai consumă încă drame provocate de tabu-urile religioase străvechi?! În ciuda ambiţiilor părinţilor de a respecta ritualurile sfinte, unii tineri găsesc totuşi puterea de a sparge barierele religiei de care aparţin şi reuşesc să facă din iubire unica religie a căsniciei lor.

Catolici, evanghelici, baptişti, musulmani, budhişti, ortodocşi, până la urmă tot în aceeaşi forţă divină ne punem speranţele atunci când ridicăm privirea smerită spre cer şi cerem ajutor. Dumnezeu ar trebui să fie unul singur pentru toţi. Cu toate acestea, credinţa păleşte în faţa dogmelor bisericeşti din cărţile sfinte, în faţa tradiţiilor şi ritualurilor transmise de milenii din generaţie în generaţie. Dragostea adevărată nu are opreliști.

Când dragostea adevărată trece de la Budha la Christos

Cristina şi Masaaki au găsit o cale de mijloc. Au spart barierele religiilor de care aparţineau, în ciuda tuturor obstacolelor şi diferenţelor dintre ei. Ea româncă, stabilită într-o ţară total opusă celeia din care provine. El japonez, ea la o vârstă fragedă. El copt, ea ortodoxă, el … nebotezat, cu părinţi budhişti. Le-ar fi dat cineva vreo şansă? Şi-au dat-o singuri însă, prin căsătorie: Soţul meu spune că toată viaţa m-a aşteptat, deşi nu credea vreodată că se va căsători cu o «gaijin», cuvântul japonez pentru străini. Înainte nu avea nici o religie, însă s-a botezat ortodox pentru a ne putea căsători religios în România. Acum, numele lui creştin este Paul, fără să fie trecut în acte.' Așadar, dragostea adevărată învinge.

Mai multe nunţi, experienţe de neuitat

Cristina este vădit contrariată de anumite diferenţe pe care le-a observat între cultura şi obiceiurile japoneze şi cele cu care era învăţată în România, dar se simte foarte bine alături de Masaaki şi asta îi e deajuns. Pe 31 martie 2004 am făcut cununia civilă în Japonia, deşi ne ştiam de mai mulţi ani. Am rămas cu un gust amar, căci am mers la primărie şi am depus nişte formulare completate de acasă. În dreptul martorilor au semnat socrii, au predat documentul şi ne-am aşezat acolo pe o băncuţă, în aşteptare. După vreo jumătate de oră, a venit o doamnă care ne-a felicitat şi gata, eram căsătoriţi.', îşi aminteşte zâmbind Cristina.

Totuşi, dezamăgirea de atunci s-a spulberat în România, unde a avut loc o nuntă în toată regula. Botezat Paul, Masaaki a dansat pentru prima dată în viaţă şi s-a simţit ca acasă. Ca să nu se lase mai prejos, soacra Cristinei a vrut o cununie şi în religia ei. Aşa că, proaspeţii însurăţei au mai trecut printr-un ceremonial: A fost înfricoşător. Citea un bărbat, îmbrăcat în kimono, dintr-o carte, pe un ton de aveam impresia că ne certa. A bătut din palme, am băut sake din farfurioare… Ştiam ce să fac pentru că exersasem cu o săptămână înainte. Petrecerea de după numai petrecere nu a fost, fără muzică, fără dans… în două ore a fost gata totul. Dar a fost interesant.'

Ritualuri aparte

Cristina se amuză acum de atitudinea socrilor la începutul relaţiei cu Masaaki: Părinţii lui nu au fost de accord. Soacra a început să plângă când ne-am văzut prima dată. Dar soţul meu a ţinut foarte mult să îi convingă şi nu ne-am căsătorit până nu şi-au dat acordul. Acum ne înţelegem foarte bine, iar soacra îi spune mereu lui Masaaki să mă preţuiască şi să mă respecte.'

Şi pe micuţul David, acum în vârstă de un an şi două luni au fost nevoiţi să îl boteze de două ori. De fapt, în Japonia botezul e mai mult o binecuvântare, iar numele lui oficial este Tetsuhisa. Mai mult decât interesant pentru Cristina a fost momentul în care, după căsătorie, a făcut un tort şi l-a dus soacrei în semn de recunoştinţă pentru că a acceptat-o.

« Există un obicei la budhişti, după moartea cuiva drag, să amenajeze un fel de altar în casă, asemănător cu un dulap, unde tronează fotografia defunctului, înconjurată de statuete ale lui Budha. Sora soacrei mele era moartă şi nu ştiam despre ritualul respectiv. Aşa că trebuie să recunosc că m-am cam speriat atunci când a luat tortul de la mine, m-a chemat alături de ea, a bătut într-un clopoţel şi apoi de 3 ori din palme şi a aprins o lumânare. Explicaţia? A chemat spiritul surorii ei să guste din delicatesă. Acum m-am obişnuit şi ştiu că atunci când le ducem socrilor o mâncare mai specială prima dată trebuie să «mănânce» mătuşa.'

Nu e foarte uşor, dar nici imposibil. Am învăţat să facem amândoi compromisuri. Faptul că eu locuiesc în ţara lui nu a însemnat că a trebuit să mă schimb radical şi să devin peste noapte japoneză.

Sursa foto: Shutterstock