S-ar fi gândit bunicii de azi, cu vreo 30 de ani în urmă, că vor mai fi părinţi în toamna vieţii? Îşi închipuiau, pe vremea când erau doar părinţi, că vor scăpa de griji la un moment dat. Când odraslele se vor duce la casele lor. Culmea, tot ei au grijă de copiii copiilor. Parcă ar fi o răzbunare inconştientă a generaţiei “cu cheia de gât”. Care şi-a dorit prea mult libertatea de a alege ce să facă cu propria viaţă. Şi aşa şi-au transformat urmaşii într-o nouă generaţie de „singuri acasă“. Cu mai toate dorinţele materiale împlinite dar lipsiţi de părinţii de sânge, trişti şi cu suflete golite. Graţie Internetului, care rupe barierele distanţei, reuşesc să mai comunice cu o “mami”. Căreia îi mai recunosc uneori doar vocea. Și cu un “tati” care, în ciuda iubirii nemărginite, nu renunţă la tonul autoritar cu care reproşează o boacănă sau o notă mică. Dorul de părinţi face ravagii.

Banii nu le aduc şi fericirea

Cu toate astea, sutele de euro vin pe bandă rulantă, fie cash, fie transformaţi în jucării scumpe, în computere de ultimă generaţie, telefoane sofisticate, haine de firmă, lucruri ce fură ochiul oricui. Stai şi te întrebi ce şi-ar mai putea dori aceşti copii, când deja le au pe toate? Mda, aparent sunt fericiţi, însă, dacă îi priveşti mai atent, ochii lor spun altceva. Aşa e şi cu Magda. Are acum 15 ani şi nu şi-a mai văzut mama faţă în faţă de vreo 10 ani. Şi bunica e de împrumut în cazul ei.

“Mama mea naturală a plecat când eram foarte mică. Tata s-a recăsătorit şi a plecat cu noua soţie în Italia, unde sunt mai toţi din Focşani. Eu am rămas cu bunica. De fapt, e mama mamei mele vitrege. E foarte bolnavă şi mai are un nepoţel în grijă, pe fratele meu vitreg. Cu părinţii vorbim des pe messenger. Mai facem şi lecţiile împreună aşa. A vorbit mama pe net şi cu doamna dirigintă. Dar mie îmi vine să plâng mereu. Mai ales că acum o să am banchetul şi ei nu vor fi cu mine.“

Pe de altă parte, Constanţa, la 70 de ani, se chinuie din răsputeri să corespundă ca mamă a doi copii, unul în clasa a IV-a, celălalt încă bebeluş. „Mama lor îi face şi eu îi cresc. Pe fetiţa mai mare a luat-o cu ea. Îmi trimite bani, e drept, nu pot să mă plâng de asta. Dar eu nu pot să ţin pasul cu cerinţele lor. Sunt copilaşi, iar eu sunt bătrână. Mă rog să mă ţină Dumnezeu, ca să nu îi las ai nimănui.“

Dorul de părinţi duce la rele

Nu ştiu ce sunt emoţiile unui părinte la prima zi de şcoală, la prima coroniţă sau la prima dragoste a copiilor lor. Dar ştiu că vor să le ofere ce n-au avut ei. Şi îi lasă cu rudele, cu vecinii sau cu cine se nimereşte, în schimbul unor sume consistente. Dar copiii suferă. Sănătatea psihicului e pusă serios în pericol şi aceasta, din păcate, nu se poate cumpăra nici măcar din străinătate. Studiile au arătat clar că tot aceşti copii sunt cei care consumă cu precădere, de la vârste fragede, substanţe interzise minorilor, au probleme cu poliţia şi un comportament menit să atragă atenţia.

Nu puţine sunt cazurile în care aceştia manifestă depresii, temperament deviant, agresivitate şi ajung chiar la suicid. Gina, fata Constanţei, se teme să nu ajungă şi copiii ei aşa. “Nu stau acolo fără griji. Mereu sun acasă, verific ce se întâmplă. Nu îmi permit să îi cresc aici. Sunt şi eu singură şi nu m-aş putea ocupa de ei. Acasă sunt încă în siguranţă. Vlăduţ a învăţat să vorbească pe net cu mine de la 4 ani. El o ajută şi pe mama să mă vadă pe webcam. Mai stau câţiva ani, cât mai poate şi mama să facă faţă. Nu vreau să risc. Mi-e teamă să nu se apuce de prostii la vârsta adolescenţei.”

Sursa foto: 123rf.com