Carmen Moise a trecut prin cel mai negru coșmar al unei proaspete mămici. A fost diagnosticată cu COVID-19 chiar cu câteva zile înainte să nască.

Jurnalista Antena 1 a povestit cu lux de amănunte pe pagina ei de facebook prin ce a trecut după ce a aflat că are COVID-19. Ea și-a adus gemenii pe lume, în siguranță, la maternitatea Bucur, dar i-a văzut pe Vlad și Ela doar în poze. Cu toate acestea, jurnalista are doar cuvinte de laudă despre medicii de la acest spital, precizând că oamenii care lucrează în unitatea medicală ”au găsit forţa de a face zid în faţa Covid” cu o empatie şi o bunătate cum nu a crezut că mai există în România.

Astăzi ar fi putut fi o altă zi în care mergeam la control ori să mai cumpăr ceva pentru bebeluși. Dar "viața e un șir…

Publicată de Carmen Moise pe Miercuri, 14 octombrie 2020

„Astăzi ar fi putut fi o altă zi în care mergeam la control ori să mai cumpăr ceva pentru bebeluși. Dar „viața e un șir lung de surprize și de improvizații, iubita mea” – mi-a spus o asistentă camuflată toată în costumul alb, în timp ce tăia dintr-o bucată de furtun de perfuzor care să țină loc de pai și să mă ajute să beau mai ușor din sticla cu apă. Acum fix o săptămână plecam la spital să fac un test Covid. Așa, mai mult ca să-mi scot și asta din minte. Și dacă tot ajung pană acolo, să pun și o perfuzie – mi-a spus medicul. În câteva ore, totul era dat peste cap. Tot! Și începea ceea ce azi pot numi filmul “Și eu am născut în pandemie”. Filmul meu! Miercuri, am făcut testul, joi dimineață am aflat că sunt pozitivă și am fost transferată de urgență la Maternitatea Bucur, iar la ora 11.52 venea pe lume Vlad. 2000 de grame. Un minut mai târziu, Ela. 1,120 g. I-am auzit plângând pe amândoi. Puternic, si cu un fel de ecou. Așa mi s-a părut mie. Nu i-am văzut. Nu i-am vazut până azi, când ei împlinesc o săptămână, decât în fotografii. Dar acum, când scriu aceste rânduri, din camera de spital de unde se vede pe fereastră un colț de cer și ultimul etaj al fostei fabrici Pionierul, vă spun cu mâna pe inimă că Dumnezeu mă iubește tocmai pentru că am ajuns aici. Pentru că locul ăsta, de care m-am temut și eu, și se teme toată lumea, ca fiind ultima redută în bătălia cu pandemia, a fost, de fapt, salvarea mea și a copiilor mei. Maternitatea Bucur este ultima insulă de supraviețuire, nu ultima redută. Au găsit oamenii ăștia de aici forța de a face zid în fața Covid cu o empatie și o bunătate cum n-am crezut că mai există în România. Să știți că aici se zâmbește mult în spatele costumelor, aici se și plânge. Se strâng mâini înfășurate în 3 straturi de mănuși, iar pe holuri, când vine așa ca un zgomot ca de crinoline, de la costumele albe, știi că e doamna cu tratamentul. „Te pupă mama. Vă iubesc” – asta se aude tot timpul. Apoi se mai închide o ușă. Și se mai dechide alta. Probabil că trebuia să ajung la Bucur ca să primesc, așa, cea mai frumoasă lecție de omenie a acestei pandemii. Dacă treceți prin zonă, aruncați o privire spre ferestrele care par ferecate, spre clădirea cu aer vechi și poate trist. Dați un semn, cât de mic, orice, pentru ca noi mamele de aici, și bebelușii, și cadrele medicale să nu simțim că suntem singuri. Dincolo de ziduri, sunt cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut eu, chiar dacă n-am văzut niciun chip de-al lor. Nu, n-au chip. Dar nu voi uita niciodată medicul care mi-a desenat smiley face cu betadină pe burtă, asistenta care m-a ținut de mână ca să ne rugăm impreuna, moașa care mă alintă „iubita mea”, infirmiera care m-a spalat pe față când eram la Terapie Intensivă, vocea blândă a doctoriței care îmi povestește în fiecare zi, la telefon, ce mai fac Ela și Vlad și îmi trimite poze. O să pun toate experiențele astea pe hârtie. Ca să nu uit. Și ca să le afle toată lumea. Sper să fie de ajutor”, a povestit Carmen.

Reacția unei asistentă când a văzut textul lui Carmen

Textul i-a emoționat chiar pe oamenii care lucrează în spital, care au reacționat imediat și i-au mărturisit lui Carmen că au izbucnit în lacrimi când au văzut ce a scris despre ei.

”Era aproape de miezul noptii, a intrat in salon ca de obicei, cu tratamentul și în timp ce își pregătea, foșnind, ustensilele îmi spune cu voce tremurată: ” Să știți că am plâns când am citit ce ați scris despre noi. Vă rog eu mult să mai scrieți.”. Exact asta o să fac, doamnă dragă cu combinezon albastru. Probabil că în vâltoarea asta, de a salva, de a supraviețui, de a trăi, până la urmă, au uitat de ei și acum simt nevoia să le arate cineva cum se văd din afara costumului de „cosmonaut”, a mai povestit Carmen.