Munceşti o viaţă întreagă pentru a-ţi face o casă, pentru a-ţi asigura un viitor cât mai confortabil şi pentru a le oferi copiilor o lume mai bună.  Nici nu ştii cum zboară timpul şi te trezeşti că ai ajuns la pensie. Casa începe să se golească, copiii o apucă fiecare pe drumul lui şi te trezeşti  singură. Şi atunci ce rămâne de făcut? Unii aleg calea resemnării, alţii preferă un loc în care să aibă cu cine discuta, un loc în care să nu simtă singurătatea. Pentru mulţi căminul de bătrâni este cea mai bună soluţie.

La căminul de bătrâni, de voie, de nevoie

Angela este din Râmnicu Vâlcea, are 79 de ani şi momentan locuieşte la un cămin de bătrâni din Bucureşti. Rămasă singură şi fără prea multă forţă, a fost nevoită să aleagă această variantă. „După moartea soţului am rămas singură. Cei doi copii s-au căsătorit şi au plecat de acasă. E şi normal, nu voiam să stea cu mine nici unul.” Dacă nu ar fi fost bolnavă, Angela nu ar fi apelat la ajutorul copiilor, ba mai mult s-a încăpăţânat să se descurce singură. „Nici nu voiam să mă gândesc la un cămin de bătrâni. Pentru ce am muncit o viaţă? Am casă, am ce mânca şi încă mai am putere de muncă. Toate astea până într-o zi, când am căzut şi m-am lovit rău la mână şi la picior.

De atunci nu am mai putut să mă descurc singură şi am fost nevoită să apelez la ajutorul copiilor. Cum ei lucrau şi aveau copii mici, nu puteau veni să mă îngrijească, aşa că am plecat în Bucureşti la o nepoată de-a mea. Mi-a fost greu la început. Nu voiam să fiu o povară pentru ei, mai ales că aveau şi copil mic. Nu se mai putea astfel. Aşa că, mai mult nevoit decât voit, am luat drumul căminului de bătrâni. Acum nu-mi pare rău, însă la început nu mă puteam deloc obişnui cu ideea, chiar dacă lumea de aici era şi este foarte drăguţă, şi condiţiile excelente. Totuşi nu era casa mea şi nu erau lucrurile pe care le strânsesem o viaţă”.

Decizie de moment

Dacă Angela nu a vrut să stea într-un cămin de bătrâni, Valeria a luat hotărârea de a se muta aici singură, fără să se consulte cu cineva. Pentru ea, lucrurile s-au petrecut extrem de repede. „Nu mi-am pus niciodată problema pensionării. Nu m-am gândit ce o să fac în momentul în care voi fi bătrână şi fără ajutor. Am avut un serviciu bun, un soţ pe care l-am iubit şi care mă iubea. De ce m-aş fi gândit la ceva ce părea foarte departe? Am rămas văduvă prea devreme. Dar nu m-am lăsat doborâtă. Am continuat să-mi trăiesc viaţa chiar dacă nu mai erau prea multe lucruri frumoase în ea. Însă într-o zi aceasta m-a pus la grea încercare. Am rămas invalidă. Şi neavând cine să mă îngrijească am luat drumul căminului de bătrâni. Era cea mai bună soluţie.  Şi-n plus, în ciuda tuturor zvonurilor despre azile, aici mi-am făcut o mulţime de prieteni şi am liniştea pe care şi-ar dori-o orice om la această vârstă”.

Gândire occidentală

Chiar dacă majoritatea dintre noi refuză să se gândească la bătrâneţe, există şi oameni care îşi pun din timp această problemă, ba chiar se şi interesează în stânga şi-n dreapta despre un loc în care să stea atunci când vor ieşi la pensie. Este şi cazul Mariei Niculescu din Bucureşti care încă de la vârsta de 24 de ani se gândea la bătrâneţe. „Aveam 24 de ani când am fost în vizită la căminul de bătrâni. Încă de atunci îmi spuneam în minte că aici aş vrea să-mi petrec bătrâneţea. Şi nu pentru că nu aş avea unde să stau, ci pentru că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Vorba aceea: „tinerii cu tinerii, bătrânii cu bătrânii”.

Aşa că, înainte să ies la pensie m-am interesat de toate demersurile de care e nevoie ca să intru aici. Binenţeles că la început cei doi copii nu au fost deloc de acord. Cum adică să stau la un cămin de bătrâni, doar o să aibă ei grijă de mine. Nici nu am vrut să aud. De ce să stau pe capul cuiva? Aici am de toate. Mâncare, căldură şi linişte. Ce altceva mi-aş mai putea dori de la viaţă? Mă simt foarte bine aici. Dacă aş fi rămas singură acasă nu aş fi avut cu cine să vorbesc, cui să-i împărtăşesc toate gândurile şi dorinţele mele.”

Căminul de bătrâni, un nou început

Pentru unii, căminul de bătrâni a devenit un loc în care au parte de multă linişte, de îngrijiri şi de socializare. Adriana face şi ea parte din acea categorie de oameni care nu mai consideră azilul un loc al celor singuri. Ea stă aici de mai bine de 15 ani şi a venit la insistenţele soţului. „Am un singur copil, care nu are posibilităţi să mă îngrijească. Aşa că, după ce am ieşit la pensie, am hotărât cu soţul meu că cea mai bună idee e să ne mutăm într-un cămin de bătrâni”. Odriana e o fire veselă, activă, căreia îi place să facă tot timpul ceva. „Toată viaţa am fost independentă şi mi-a plăcut să realizez cât mai multe. Am lucrat în cadrul armatei ca funcţionar şi am fost decorată pentru merite deosebite. Şi aici am multe preocupări. Îmi place să citesc, şi mai ales să scriu poezii şi să croşetez. Căminul m-a făcut să fiu mai încrezătoare, mai puternică şi m-a ajutat să-mi doresc să mai trăiesc”.

Sursa foto: 123rf.com